OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cînd vine vorba de Siberia, nu prea ai motive de încîntare: cu gîndul la istorie (pe lîngă climă) simţi că te ia cu friguri. În cel mai bun caz, te poate reconforta imaginea unui „Se poate şi mai rău! Unde? În Siberia!“, cînd îţi pierzi şi ultimele resurse de optimism. De la o vreme însă, Novosibirskul a răsturnat prognozele şi geografia şi a aşezat periferia în centrul atenţiei muzicale, de cînd doi copii-minune (azi bărbaţi în toată firea) au cucerit Vestul cu arcuşuri de vioară: Vadim Repin şi Maxim Vengerov. Purtaţi prin Uniunea Sovietică a lui Brejnev ca noii exponenţi ai geniului rus şi proletar, cei doi au fost printre primii benificiari ai perestroikăi, ajungînd, după puţină vreme, idoli ai scenei internaţionale. Printr-o tainică (sau trainică?) potrivire, cei doi sînt cum nu se poate mai diferiţi, un fel de Federer şi Nadal ai virtuozităţii violonistice. În timp ce Vengerov duce tehnica şi expresia pînă la limita imaginarului (şi, pentru unii, a suportabilului), cu îndrăzneală şi vigoare pasională şi atletică, Repin parcă nu depune nici un efort, în drumul spre glorie. Comparaţia sportivă se prelungeşte şi în detaliu, dacă luăm în calcul retragerea neaşteptată a lui Vengerov, în urma unor probleme de sănătate, puse de gurile rele pe seama suprasolicitării. Colegul său, în schimb, nu oboseşte niciodată, nici publicul şi nici pe sine. Şi cum încă nu este posibilă o hibridizare a genelor artistice, părerile rămîn împărţite, iar alegerile deloc uşor de făcut.

 

Ruşii de astăzi şi-au mai schimbat punctul de vedere. După interpretarea de nesurclasat a lui David Oistrah, unul dintre puţinii eroi acceptaţi cu lauri cu tot de zeii Kremlinului, extraordinara şcoală rusă de vioară a aşteptat mai bine de 40 de ani o performanţă pe măsura tradiţiei. În 1999, cînd Maxim Vengerov a înregistrat Concertul de Brahms, la 25 de ani, numele său fusese asociat cu dirijorii şi orchestrele importante ale lumii, cu care cîntase deja în sute de concerte anuale, mai toate lucrările reprezentative pentru vioară, de la Bach şi Mozart pînă la Şostakovici. Temperamentul său juvenil, pentru care nu există decît acum sau niciodată şi totul sau nimic, iese întotdeauna cîştigător, dublat fiind de o tehnică şi o forţă de convingere de nezdruncinat, cu ajutorul cărora îi iese întotdeauna totul, pe loc. Înregistrarea dintr-un concert live şi cu o cadenţă compusă de solist îi vine ca o mănuşă, senzaţia de imediat şi de cedare fascinată fiind inevitabile.

 

Din fericire, nu e nevoie să mai aşteptăm încă 40 de ani pînă la următoarea interpretare originală a muzicii pentru vioară şi orchestră de Brahms. În urmă cu cîteva luni, Vadim Repin a intrat în joc şi a lansat şi el pe piaţă un CD cu temutul opus 77, împreună cu Riccardo Chailly şi Orchestra Gewandhaus din Leipzig. Ansamblul simfonic german simţea, probabil, nevoia tardivă a unei recuperări, după ce îl condusese pe compozitor către un răsunător eşec, în seara premierei. La 38 de ani, Repin a intrat definitiv în istorie. În 2007 s-a încălzit cu un Beethoven remarcabil, dar abia acum, ascultînd Re major-ul lui Brahms din mîinile lui, se poate spune că a realizat ceva ce nu s-a mai auzit. În Vengerov e ceva din Oistrah, în Hillary Hahn se simte Isaac Stern, Leonid Kogan şi Henryk Szeryng se întîlnesc în lirism cu Gidon Kremer şi Itzhak Perlman. Ce reuşeşte Repin? Nimic mai puţin decît împăcarea contrariilor, coerenţa impecabilă, însoţită de farmecul timbrului. La el, Brahms redevine clasicul printre romantici, creatorul preocupat exclusiv de esenţă şi adversar al oricărui artificiu, cultivat, cumpătat, patetic şi spontan în acelaşi timp, dar ferit de instinctul cameleonic al adaptării perpetue. Un siberian şi un italian redescoperă spiritul muzicii germane: întîlnirea dintre Repin şi Riccardo Chailly depăşeşte conjunctura şi aşază dialogul dintre voinţa individuală şi necesitatea formei în ordinea cerută de Bach şi de Beethoven, care nu-şi găsise pînă la Brahms moştenitorul aşteptat. Omogenitatea corzilor şi transparenţa suflătorilor prelungesc, răspund, provoacă şi se împletesc fără noduri (formidabilă performanţa inginerilor de sunet!) cu desfăşurarea solistică, una epică, alteori dramatică, aproape imperceptibil şi fundamental lirică. Repin nu se răsteşte, nu declamă solitar, îi este străină infatuarea expresiei; ştie să asculte, făcîndu-l astfel şi pe ascultător atent la o mulţime de detalii din textul de suprafaţă şi din profunzimea orchestrei, acolo unde stă secretul capodoperelor, în care contrapunctul şi acompaniamentul armonic se topesc într-o structură discursivă, logică şi infinit variată. Violonistul rus reuşeşte să se aşeze exact în punctul în care virtuozitatea serveşte muzica, iar muzica îşi este suficientă sieşi, în absenţa oricărui adaos aleatoriu, din capriciu sau superficialitate. În jurul acestui punct se mişcă şi se alcătuiesc toate concertele lui Brahms. Salvarea dexterităţii de la inutilitate şi a expresiei de la dezgust – iată chemarea la care răspund, la unison, creatorul şi interpretul. Cel din urmă nu înţelege să dea reflexivitatea pe acrobaţie, fiindcă echilibrul nu se confundă cu platitudinea.