OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cortina a căzut la finalul unei stagiuni care, la Opera Naţională Bucureşti, a adus, cel puţin în principiu, cîteva repere interesante, cu reluări sau chiar premiere puţine, dar binevenite, cu invitaţi doar în parte demni de o scenă lirică respectabilă, alături de solişti „ai casei“, cu care uneori au reuşit să echilibreze distribuţii omogene. Ar fi greu de separat cele bune de cele rele, pentru că se „amestecă“ aproape seară de seară. Spre exemplu, reluarea, după 9 ani, a operei wagneriene Olandezul zburător, l-a readus la pupitru pe Cristian Mandeal, dirijor de la care aşteptam să „simfonizeze“ partitura, să-şi pună amprenta personală asupra expresivităţii ansamblului, să confere monumentalitatea şi profunzimea cerute de tragismul legendei şi de scriitura muzicală în sine. Dar, încă din uvertură, a frapat abordarea lipsită de anvergură, întreg spectacolul derulîndu-se, de altfel, pe coordonatele unei platitudini amplificate şi de nivelul solistic inegal, ba chiar dezolant în unele cazuri; baritonul Ştefan Ignat a parcurs, în limite corecte, dificilul rol titular, subliniind, ca de obicei, tenta vocală „întunecată“, susţinută de atitudinea şi de figura permanent încrîncenate, Olandezul devenind aproape malefic într-o asemenea viziune (oricum, baritonul american Gary Simpson nu a fost cu nimic superior – greu de înţeles şi de ce a fost invitat, şi de ce a stat la Bucureşti două săptămîni pentru trei spectacole...). Cît despre soprane, Ana Maria Comşa, deşi are un glas wagnerian deosebit, se confruntă cu probleme tehnice grave, cîntînd sub ton, cu acute strigate şi încercări de piano penibile, fiind total inexpresivă; cît despre prezenţa scenică... Cum poate îndrăzni cineva să o distribuie astfel?? Prin comparaţie, Madeleine Pascu are cel puţin avantajul rodajului în alte producţii. Doi tenori cu voci bune (Liviu Indricău şi Cristian Mogoşan) şi un altul experimentat şi muzical (Marius Budoiu), dar mai ales corul excepţional pregătit de un mare maestru (Stelian Olariu), o orchestră care s-a străduit să se raporteze la cerinţele dirijorale au întregit imaginea unei reluări ce se spera a fi o reuşită.

 

Ansamblul de balet al ONB (condus acum de către balerina Simona Şomăcescu) a readus pe afiş o producţie în care, cu ani în urmă, ea însăşi realizase o creaţie – Anna Karenina, în coregrafia lui Ion Tugearu –, de această dată revăzută, scurtată, ca într-un puzzle pe care spectatorul încearcă să-l recompună, beneficiind de o distribuţie calitativă şi unitară. În tehnica performantă a Corinei Dumitrescu (Karenina) s-a observat o trăire mult accentuată faţă de anii trecuţi, Alin Gheorghiu a conturat un Vronski romantic şi pătimaş, Gigel Ungureanu a avut alura unui Karenin rigid şi aspru, Valentin Stoica a imaginat un straniu Acar din Coşmar, devenind, ca şi ceilalţi interpreţi, prototipuri pregnant creionate cu o plasticitate adesea remarcabilă.

Dacă baletul creat după Tolstoi aducea tensiuni şi roluri de compoziţie, de această dată, coregraful şi-a propus să ofere un „balet alb“, Fuga. Marea fugă, surprinzînd prin cele cîteva mişcări repetitive, nonexpresive, redate precis de solişti a căror valoare nu avea cum să fie reliefată în acea succesiune de intrări-ieşiri şi de elemente amintind de gimnastica artistică, proiecţiile avînd sau nu legătură cu traseele balerinilor în costume (poate întîmplător) în tonuri violet (scenografia Adriana Urmuzescu). Evenimente au fost şi revenirea balerinilor Alina Cojocaru şi Johann Koborg în Giselle şi reprezentaţia cu opera Boema, în care au apărut Elena Moşuc (extrem de apreciată şi iubită de publicul nostru, cucerind deja mai toate scenele mari din lume, abordînd la noi, pentru prima oară, rolul Mimi, cîntînd impecabil, cu un joc adecvat personajului, deşi poate aş fi dorit o mai mare încărcătură emoţională transmisă şi în sală) şi de Giuseppe Giacomini (tenor dramatic italian cîndva răsfăţat în toate teatrele celebre, ajuns acum la o vîrstă venerabilă, retras, de altfel, de multă vreme din circuitul artistic, alegînd – sau… acceptînd – o partitură mai lirică. Aceasta poate şi pentru că acum glasul s-a cam „descărnat“, dar încă mai „sună“, cu acute sigure, fiind însă inadmisibile distonarea, „bîlbele“ muzicale, senzaţia de improvizaţie şi de permanent dezechilibru, fără legătură cu tempourile foarte largi impuse de dirijorul Vlad Conta, manierismele şi mişcarea scenică „tinerească“ în exces stîrnind adesea zîmbete, pentru că, pur şi simplu, era demodat).

Trecînd peste „amuzamentul“ situaţiei, am ascultat o versiune interpretativă bine rezolvată în plan muzical, corul fiind, din nou, „vedeta“ incontestabilă. Orchestra a sunat peste aşteptări, bagheta energică şi riguroasă a dirijorului Tiberiu Soare imprimînd o derulare alertă, densă şi adesea strălucitoare întregului demers muzical, în care Sorina Munteanu şi-a reconfirmat calităţile unanim apreciate, de soprană dramatică, şi pianissimele sale de mare efect (Mariana Kvetkova poate mai „artistă“, dar teribil de stridentă), tenorul turc Efe Kislali etalîndu-şi vocea generoasă, dar cu emisie deficitară (Kiss Attila avînd un timbru frumos, dar… nu pentru Calaf), neaşteptat de bine evoluînd soprana Crina Zancu (mai „în rol“, sensibilă, Irina Iordăchescu) şi cei trei „miniştri“ (Florin Simionca, Cristian Mogoşan, Valentin Racoveanu), întreaga echipă cîntînd cu acurateţe şi omogenitate, lipsind poate un plus de emoţie tensionată care să impresioneze cu adevărat. În scenografia Vioricăi Petrovici, cu mult corai (omniprezent de vreo cinci ani în teatru), negru şi gri, proiecţii diverse, trepte sau Yin şi Yang, cu marcaj regizoral (Ştefan Neagrău), producţia captivează şi „prinde“ în această formulă care se dovedeşte viabilă (chiar dacă tenori nu avem…). Quod erat demonstrandum.

Privit astfel, adăugînd şi revenirea unor solişti precum Iulia Isaev, Ruxandra Urdăreanu sau Robert Nagy, bilanţul evenimentelor ar fi chiar de aplaudat, mai ales că sala a fost, în general, plină şi entuziastă cu asemenea prilejuri, apreciind „plusurile“, suportînd însă „minusurile“, care rămîn, totuşi, dezolante şi mult mai vizibile în serile curente, evident majoritare, cînd se aglomerează toate gravele carenţe ale celor veşnic prezenţi pe afiş şi veşnic aproximativi… Poate la toamnă va fi altfel…