OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ultimele stagiuni au adus, la Opera Naţională Bucureşti, cîteva premiere care, în mare parte, au stat sub semnul noutăţii, propunînd titluri care apăreau, astfel, pentru prima oară pe afişul teatrului – Manon Lescaut de Puccini, Simon Boccanegra, Macbeth de Verdi –, ceea ce, evident, este lăudabil. S-a readus, apoi, în repertoriu, după 15 ani, o operă îndrăgită de public – Boema de Puccini –, iar în sfera coregrafică, pe lîngă controversata producţie Lacul lebedelor de Ceaikovski, s-a montat recent baletul Albă ca Zăpada de Cornel Trăilescu, ceea ce din nou se cuvine apreciat, pentru că lucrarea s-a numărat, încă de la premiera absolută din 1986, printre cele mai reuşite creaţii destinate copiilor, confirmînd, acum, că rezistă timpului, chiar şi într-o viziune coregrafică mai „cuminte“. Astfel s-a prezentat, după multă vreme, şi o partitură românească, aspect salutar care s-a dorit însă „împlinit“ prin programarea unor opere într-un act scrise cîndva de Nicolae Bretan (1924, respectiv 1939, pe librete proprii), prezentate pentru prima oară publicului bucureştean care, ascultînd muzica simplă (în care melodiile vocale, repetînd uneori la nesfîrşit o unică formulă, sînt amalgamate printre marşuri de tip paşoptist şi secvenţe cu ecouri din opera italiană), a încercat să înţeleagă „mobilul“ acestei opţiuni.

 

Poate o anume nostalgie clujeană a unora, poate persuasiunea fiicei lui Bretan care, stabilită în SUA, se străduieşte de o viaţă să promoveze scrierile tatălui său, au determinat alegerea celor două opere ce vor avea, probabil, o viaţă scurtă pe scena ONB. A fost însă un prilej de revenire a apreciatei scenografe Hristofenia Cazacu, după decenii, la teatrul unde, în timp, a realizat producţii unanim elogiate, inclusiv Horia de (acelaşi) Bretan (pe 30 iunie 1980); pornind de la faptul că ambele lucrări au subiecte raportate la vremuri vechi şi la simbolul legendei, artista a imaginat, pe un fundal unic, decoruri cenuşiu-argintii „de nicăieri“ şi costume sugestive ce caracterizează personajele, mai pregnante în Golem, unde, în cabinetul savantului – rabinul Low –, între masa de lucru, globul pămîntesc şi patul pe care agonizează tînăra Ana, se derulează drama în care monstrul Golem (foarte bine conturat) se răzvrăteşte pentru că nu poate deveni om, încercînd să-şi ucidă creatorul, suferind că fata nu-l poate iubi şi sfîrşind prin a rămîne un bulgăre de lut. Regia Andei Tăbăcau-Hogea urmează firul poveştii care încearcă să propună repere filozofice şi existenţiale, beneficiind de interpretarea deosebit de realizată (şi sub aspect muzical) a baritonului Adrian Mărcan (de la Opera din Braşov) în rolul lui Golem şi a tenorului Valentin Racoveanu (convingător în Low), alături de soprana Madeleine Pascu (Ana) credibilă scenic, dar excesiv de stridentă în cînt, în ciuda glasului frumos, basul Ştefan Schuller susţinînd rolul Baruch. De ce a fost nevoie să se apeleze la corul Accoustic (de altfel, foarte bun, condus de Daniel Jinga) pentru cîteva măsuri cîntate în culise rămîne un mister. Şi tot într-o atmosferă destul de macabră, subliniată prin lumina difuză, în tonuri de albastru, Arald a adus şi noutatea coregrafiei semnate de Simona Şomăcescu, bine-cunoscută balerină care astfel a apărut într-o altă ipostază pe scena unde a cunoscut mari succese interpretative; mişcarea destul de restrînsă, dar expresivă a spiritelor pămîntului (elevele Laura Alecsandru, Claudia Iagăr, Andreea Hosszu, Eugenia Stoian) nuanţează acţiunea statică, mult mai schematică, prefaţată de Poetul (Şt. Schuller) care cîntă răsfoind o carte… (să fie Strigoii de Eminescu?…), în loja din avanscenă, dar cu amplificare (deschisă cam tîrziu) cu mulţi decibeli şi, cred, inutilă, pentru că este, de fapt, singurul personaj (posibil) real, deci nu ar trebui să se audă din hăul lumii. Apoi, stînd pe un imens „tron“ de piatră, Magul (Ionuţ Pascu) povesteşte îndelung despre Arald, în timp ce o tînără (de această dată Maria, dar conturată de aceeaşi M. Pascu) zace fără suflare, iar Arald este transformat în strigoi (deşi schimbarea mantiei roşii cu cea argintie nu este edificatoare în acest sens) pentru a-i fi alături iubitei, cuplul coborînd în final în abisuri.

 

Un monolog care reliefează glasul calitativ, dar şi problemele serioase de cînt ale baritonului Ionuţ Pascu, o arie de cîteva note, prin care tenorul Cătălin Mustaţă şi-a făcut debutul la ONB, etalînd o voce solidă, cu acut strălucitor, mereu în forţă, cu o expresie lineară, o soprană mai puţin solicitată şi… gata. Orchestra a sunat bine, suplu şi (pe cît posibil) colorat, întreg ansamblul a fost coordonat cu rigoare şi cu inteligenţă de Tiberiu Soare, regizoarea şi scenografa s-au străduit să „scoată“ tot ce era posibil din asemenea lucrări care se înrudesc mai ales prin acel „ceva“ lugubru şi prin ţesătura vocală simplistă şi, paradoxal, dificilă (deşi compozitorul a fost, ani la rînd, bariton la Opera clujeană, abordînd deci repertoriul tradiţional a cărui scriitură era de aşteptat să-i fie familiară) şi orchestraţia inconsistentă. Un spectacol lucrat cu minuţie, cîteva debuturi interesante şi o revenire demnă de aplaudat, o surprinzătoare titrare electronică a textului… cîntat în limba română, o reacţie jenat-complezentă a spectatorilor (în mare parte invitaţi), entuziasmul doamnei Bretan, nemulţumirea muzicienilor care se întrebau de ce nu s-a montat o partitură de referinţă din creaţia autohtonă… Cui prodest?