Prezentarea operei Cei patru bădărani de Ermanno Wolf-Ferrari a fost, cu siguranţă, un efort imens. Un spectacol lung de aproape trei ore. Cu libretul scris în dialect veneţian de epocă (cunoaşterea limbii italiene nu ajută, practic, la nimic, cîntăreţii români au fost îndrumaţi, controlaţi şi corectaţi de Nadia Nigris, director-adjunct Accademia Teatro alla Scala)! Pe scenă, foarte multe personaje. O operă comică prin excelenţă, cu rădăcini în teatrul lui Goldoni, ale cărui caracteristici sînt rapiditatea desfăşurării acţiunii, umorul robust, comicul de limbaj (inaccesibil publicului, în acest caz) şi de situaţie, convenţiile liber acceptate ale commediei dell’arte. Decorul şi scenografia – spectaculoase: nu vezi în fiecare zi scena Operei Naţionale din Bucureşti transformată într-o lagună veneţiană în care apa este... apă, şi nu butaforie, iar cîntăreţii sînt încălţaţi, toţi, cu cizme de cauciuc... Elemente de decor urcă şi coboară la scenă deschisă. O imensă oglindă (veneţiană!) oferă imaginea unei lumi cu susul în jos – decor somptuos sau metaforă căutată. Spectatorul venit în sala Operei bucureştene reţine şi admiră, înainte de toate, decorurile semnate de Cătălin Ionescu Arbore şi de Vlad Osiac, costumele marca Andreea Koch şi regia de import a oaspetelui austriac Peter Pawlik.
Peter Pawlik nu se află la prima colaborare cu artiştii bucureşteni. Cu cîţiva ani în urmă – doi parcă –, a lucrat cu ei un savuros spectacol cu Cenuşăreasa de Rossini. Regizorului Peter Pawlik îi plac partiturile comice, iar imaginaţia lui îmbracă acţiunea şi personajele cu foarte multe detalii pline de umor, într-o paletă largă de nuanţe, de la delicat la grobian. Cu atît mai dificile rolurile în care cîntăreţii trebuie să fie şi foarte buni actori de comedie.
Am constatat în multe dintre montările ultimilor ani, atît pe scena ONB cît şi pe cea a Teatrului de Operetă „Ion Dacian“ din Bucureşti, înclinarea balanţei artistice în favoarea actorului şi nu în cea a cîntăreţului. Echilibrul perfect ar fi ideal, dar un ideal foarte greu de atins. Conştienţi parcă de carenţele vocilor ce le stau la dispoziţie, directorii de teatre muzicale dau din ce în ce mai mult credit regizorilor, scoţînd în prim-plan partea de teatru, şi nu pe cea de muzică. Se încearcă astfel salvarea spectacolului, dar clamatele reuşite sînt, de cele mai multe ori, iluzorii. Este, din păcate, şi cazul pentru Cei patru bădărani, căci, într-o partitură de teatru muzical, cele două componente au, cel puţin, valoare şi importanţă egale.
Înainte de a vorbi însă despre interpreţi, trebuie vorbit despre compozitor şi despre partitura lui. Ermanno Wolf-Ferrai (1876-1948) este un muzician italian căruia istoria universală a muzicii îi acordă doar cîteva rînduri, menţionîndu-i existenţa şi activitatea ce l-au purtat prin Italia şi Germania. A scris 15 opere pe librete predilect inspirate din texte semnate Alfred de Musset, Claude Perrault, Carlo Goldoni, Molière, Shakespeare, Lope de Vega (preluate ca atare sau prelucrate în libret de operă). Nu s-a bucurat niciodată de succes în Italia, dar a fost aplaudat uneori pe scene germane. Cei patru bădărani este singurul său titlu care a supravieţuit (oarecum) şi de care numele Wolf-Ferrari se leagă spontan şi etern. Partitura încearcă să susţină replicile piesei lui Goldoni, dar talentul muzicianului rămîne foarte departe de geniul dramaturgului. O operă practic fără arii care să poată fi fredonate sau care să ofere cîntăreţilor şansa de a-şi etala vocile. O partitură lungă, fără scînteie, fără nerv, fără surpriză, cu scriitură total neinteresantă, atît în partea de orchestră, cît şi în cea vocală. O menţiune oarecare merită Intermezzo-ul scurt, dar plăcut şi, poate, cvartetul de başi din partea a doua a spectacolului. Ajungem, astfel, la voci.
Cei patru bădărani este o partitură de echipă. Şi vom aprecia distribuţia ca o echipă, căci, aşa cum nici un rol nu este favorizat – poate doar nestăpînita şi neînfricata Felice –, nici unul dintre interpreţii pe care i-am urmărit şi ascultat – poate cu excepţia sopranei Crina Zanc tocmai în rolul Felice – nu iese în evidenţă. Mihnea Lamatic, Adriana Alexandru, Simonida Luţescu, Vincenţiu Ţăranu, Luzcian Corchiş, Tina Munteanu, Ştefan Schuller, Leonard Bernad, Mihai Lazăr şi Ruxandra Ispas au evoluat fiecare după puteri proprii. Li s-au alăturat, utili (în schimbările de decor la scenă deschisă) şi decorativi, actorii companiei Dell’ Arte – Sînziana Tarţa, Cosmin Şofron, Silviu Debu, Corneliu Ulici, Radu Crăciun, Oleg Apostol. În afara amintitului Intermezzo, orchestra ONB, dirijată de Vlad Conta, nu a depăşit ternul partiturii semnate de Wolff-Ferrari.
Cînd am aflat titlul noii premiere pe care prima scena lirică românească o pregăteşte, m-am întrebat oare de ce a fost aleasă o lucrare pe care Italia, ţara teatrului liric – şi ţara natală a compozitorului! –, nu a legitimat-o niciodată. După căderea cortinei, caut încă răspunsul la această întrebare.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters