Legătura dintre Serge Gainsbourg şi
mişcarea socială din 1968 nu este dintre cele mai evidente,
artistul nefiind dintre cei care au luat poziţie. Din contră, cum
singur susţine, Gainsbourg nu a ridicat un deget pe toată durata
efervescenţelor stradale cunoscute generic azi ca „mai ’68“.
Tot după propriile declaraţii, în vîltoarea
evenimentelor se găsea instalat confortabil într-o cameră a
hotelului preferat (Hilton şi este vorba probabil de cea cu numărul
642), unde s-a întreţinut îndelung cu „o puştoaică“.
Oarecum în apărarea lui, tot Serge afirmă că s-ar fi gîndit
cu multă compasiune la acei copii neînarmaţi în faţa
autorităţilor şi că, „în spirit“, se afla de partea
lor... Cine era puştoaica nu mai contează azi şi probabil nu prea
a contat nici atunci, cert este că la momentul respectiv o cunoscuse
deja pe muza muzelor sale, Jane, cu care avea să marcheze definitiv
şi public trecerea de la revoluţia lui mai ’68 la cea din ’69,
zis şi année érotique.
Serge şi muzele sale
Contemporanilor lui Gainsbourg le-ar fi
fost dificil să-l descrie în cîteva cuvinte… la 17 ani
de la moartea lui, misiunea pare cu atît mai ingrată. Dacă ne
limităm la o listă a activităţilor profesionale, Gainsbourg ar
putea fi rivalul unui Dali într-un show televizat de tipul
What’s my line? (disponibil pe YouTube –
http://youtube.com/watch?v=iXT2E9Ccc8A: interpret, textier, muzician,
pictor, actor, regizor şi, desigur, ladies’ man, cu precizarea că
meseria cea din urmă, cea de Pygmalion, este cea care loveşte poate
cel mai din plin. Sub aripa (muzicală) protectoare a lui Serge s-au
perindat generaţii de vedete feminine ale muzicii, de la
adolescenta-minune France Gall, la artiste consacrate ca Mireille
Darc şi Juliette Greco şi pînă la altă tînără
speranţă, decenii mai tîrziu, Vanessa Paradis. Marele merit
mediatic şi totodată marele mister din jurul artistului a fost însă
acela că a reuşit să producă într-un mod unic şi original
cele mai frumoase actriţe ale epocii... pe scena muzicală. Este
puţin probabil ca altcineva în afară de Gainsbourg să fi
reuşit să exploateze muzicalitatea unei Anna Karina, Brigitte
Bardot, Catherine Deneuve sau Isabelle Adjani, cărora le-a compus
melodii care să se muleze pe fiecare personalitate în parte şi
a căror înregistrare a dus-o la bun sfîrşit cu o
perseverenţă împinsă deseori pînă la limita
suportabilului.
Ireverent, mizantrop, deseori crud,
întotdeauna provocator, alcoolic, maestru cinic şi (de multe
ori) misogin al jocurilor de cuvinte, relaţia lui Serge Gainsbourg
cu femeile, centrală în viaţa şi creaţia sa, este una cu
multiple tăişuri. Dacă toate cele care l-au cunoscut au
experimentat din plin aroganţa şi cruzimea pe care o rezerva
femeilor cel ce afirma cu un zîmbet maliţios că singura
răzbunare a acestora în viaţă este frumuseţea, pe de altă
parte apropiatele sale au subliniat mereu sensibilitatea şi
fragilitatea aceluiaşi personaj... şi l-au definit într-un
final, ca fiind un mare romantic. După vorbele lui Jane, Serge era
ca un cîine care muşca rău pe oricine, dar se purta adorabil
cu stăpîna, ceea ce, pînă la urmă, era mult mai
valorizant decît viceversa. Cît despre talentul său
unic, Jeanne Moreau, altă interpretă de pe lista de celebrităţi a
lui Serge, declara că ştia pur şi simplu cum să scrie cîntece
pentru femei, pe o muzică ce putea fi simţită şi înţeleasă
pînă şi undeva în inima Africii, pentru că nu ţinea
de cuvinte.
Rotiţele pregătitoare ale revoluţiei
sexuale marca Gainsbourg încep să se învîrtă deja
de pe la începutul anilor ’60. Unul dintre cele mai erotice
titluri ale lui este, cu siguranţă, L’eau à la bouche din
1960, scris şi interpretat pentru coloana sonoră a filmului cu
acelaşi nume. Laitmotivul irezistibil şi explicit al melodiei ar
suna în română „Te rog nu fii încăpăţînată/
Cînd mie îmi lasă gura apă“; iar dacă filmul în
sine nu face istorie, single-ul marchează, în schimb, primul
mare succes de piaţă al lui Serge, cu peste 100.000 de exemplare
vîndute. Primul scandal dintr-o serie ce pare nesfîrşită
în viaţa compozitorului însoţeşte lansarea single-ului
Les sucettes (à l’anis) – „acadelele cu anason“ compus
de Gainsbourg pentru France Gall, cîştigătoare a premiului
Eurovision în 1960 tot cu o melodie de a lui (Poupée de
cire, poupée de son). France Gall ajunsese în 1966 la
vîrsta maturităţii legale, ceea ce probabil Gainsbourg a vrut
să marcheze prin versurile cu un substrat sexual. Dacă France Gall
va refuza multă vreme să mai colaboreze cu Gainsbourg în urma
incidentului, Les sucettes în schimb păstrează şi astăzi un
loc de cinste printre melodioarele clasice franceze, ca multe alte
creaţii ale lui SG, fiecare cu o picanterie sau cu o poveste aparte.
În contextul general al anilor
’60, sexualitatea reprezintă de altfel una dintre revendicările
cele mai importante ale tinerelor generaţii. Pe planul libertăţilor
individuale, deplina responsabilitate asupra propriului comportament
sexual este formulată ca o cerinţă urgentă. Ideile
psihanalistului Wilhelm Reich şi lucrarea lui Herbert Marcuse, Eros
şi civilizaţie, sînt luate drept referinţă şi dezbătute
pe larg de studenţime şi grupări anarhiste pe parcursul unor
conferinţe tematice în jurul sexualităţii, ce se desfăşoară
pe parcursul anului 1967 şi la începutul lui 1968. Mesajul
principal al acestor discuţii privea dreptul la libera sexualitate,
înţeles ca libertate de acţiune şi nu numai: mai mult ca un
drept de liberă informare. Aceste doleanţe reuşesc să producă un
impact la nivel politic, iar legea Neuwirth din 28 decembrie 1967
autorizează contracepţia interzisă din 1920, graţie mai ales
intervenţiei deputatului democrat Lucien Neuwirth, care va primi, de
altfel, numele de alint „Lulu pilula“. Dreptul la avort nu va fi
recunoscut legal decît 8 ani mai tîrziu, odată cu legea
Veil.
În paralel, anul muzical 1967
începe pentru Gainsbourg cu coloana sonoră a comediei muzicale
Anna (starring Anna Karina, muza incontestabilă a lui Godard) şi
este profund marcat spre fine de relaţia scurtă, dar intensă, pe
care acesta o trăieşte cu sex-simbolul momentului, Brigitte Bardot.
Pentru cineva care se autoportretiza ca fiind „jumătate legumă,
jumătate tip“, văzut de mulţi ca un Quasimodo cu un şarm
inexplicabil, relaţia cu cea mai frumoasă femeie a lumii are un
impact evident atît asupra personalităţii lui, cît şi
din punct de vedere profesional. Lui Bardot îi dedică albumul
Bonnie and Clyde, ce conţine 12 titluri care descriu relaţia lor:
„amorale sau imorale, nu contează, sînt toate de o
sinceritate absolută“, va declara el. Serge şi BB se joacă de-a
Bonnie şi Clyde, iar single-uri precum cel care dă titlul sau ca
Harley Davidson vor înregistra un mare succes, datorat în
parte freneziei mediatice constante din jurul actriţei. În
primăvara lui 1968, odată cu ruptura, Gainsbourg îi mai
dedică lui Bardot melodia omagiu Initials BB, poate una dintre cele
mai romantice melodii ale sale.
Imediat după BB, Serge o întîlneşte
pe Jane. Jane Birkin, englezoaică de 20 ani, proaspăt apărută în
filmul-cult Blow Up, nu ştie o boabă franceză cînd
aterizează aici pentru a filma Slogan cu – printre mulţi alţii –
actorul Serge Gainsbourg. Prima confruntare este dezastruoasă, Jane
se întoarce plîngînd la Londra, de unde revine însă
cu ambiţia de a învăţa limba şi de a duce filmul pînă
la capăt, în ciuda partenerului său insuportabil. Sub
auspicii mai bune, într-o seară Serge o va duce pe Jane la
Madame Arthur, un bar de travestiţi din Pigalle şi în aceeaşi
cameră 642 a hotelului Hilton: spre surprinderea generală, cei doi
se îndrăgostesc iremediabil şi devin Gainsbourg şi
Gainsborough-ul său, ca pe versurile melodiei 69, année
érotique (Gainsbourg o asemuia pe Jane Birkin cu picturile lui
Gainsborough, aşa cum, de exemplu, Brigitte Bardot ar fi putut fi un
Ingres şi Catherine Deneuve un Van Dongen). Melodia este lansată de
fapt în decembrie 1968, dar nu reuşeşte să se impună din
start nici la radio, nici în discoteci, va fi regăsită şi
reapreciată odată cu scandalul din jurul anthem-ului care îl
va propulsa definitiv pe Gainsbourg în legendă.
Inspiraţia din spatele jocului de
cuvinte din titlul Je t’aime... moi non plus, căci despre acest
titlu este vorba, pare să vină de la o declaraţie de a lui
Salvador Dali, la care Gainsbourg se tot raporta şi care ar fi zis
„Picasso este spaniol – şi eu. Picasso este pictor – şi eu.
Picasso este comunist – nici eu“. Dacă Gainsbourg a preluat
această idee sau doar a fost mai tÎrziu încîntat
de coincidenţa găselniţei cu cel pe care îl admira, părerile
sînt împărţite. Cert este că acest „Te iubesc, nici
eu“ – greu de tradus, ca mai toate textele gainsbourgiene –
ilustra perfect una dintre faţetele autorului şi anume cea de
individ macho care îşi ascunde sub o carapace zeflemitoare şi
arogantă timiditatea şi, surprinzător poate, un acut simţ al
pudorii.
Liberté, égalite, sensualité
La cîteva luni de la revoltele şi
protestele antiautoritare şaizecioptiste, Gainsbourg îi
propune lui Jane Birkin să înregistreze scandalosul duet pe
care îl compusese cu un an în urmă pentru BB, într-o
singură noapte, provocat de aceasta din urmă să-i scrie „cea mai
frumoasă melodie de dragoste“. Dragostea pură în viziunea
muzicală a lui Gainsbourg avea să şocheze şi să seducă
iremediabil opinia publică internaţională şi să fie în
acelaşi timp ecoul şi imnul revendicărilor privind liberalizarea
sexuală. Serge şi Jane înregistrează cîntecul la
Londra, din doar două încercări (exerciţiu dificil, ţinînd
cont de nota foarte înaltă la care trebuie să ajungă Jane
într-un final apoteotic), şi îl prezintă producătorului
de la Philips. Acesta ascultă fără să clipească gemetele
specifice melodiei, de faţă cu protagoniştii, şi afirmă apoi
calm că este dispus să meargă la închisoare, dar nu pentru
mai puţin de un LP, somîndu-l astfel pe Gainsbourg să îi
aducă un album întreg. Printre celelalte single-uri pe care le
va compune Serge pentru LP-ul Jane Birkin Serge Gainsbourg, titlul
Elisa, alt mare succes, va reprezenta varianta soft şi acceptabilă
de promovare a albumului, la televiziune printre altele, unde... Moi
non plus este interzis.
BBC-ul este printre primele posturi
care ia poziţie şi cenzurează titlul, Spania de asemenea interzice
vînzările pe teritoriul său, dar opunerea vehementă a
Vaticanului este poate cea care face cel mai mult bine publicităţii
albumului. Melodia „pornofonică“ are vînzări record în
Franţa şi asta numai din cifrele oficiale, single-ul circulă cel
mai mult pe sub mînă şi îşi trăieşte astfel
momentele de glorie underground şi în Statele Unite, unde este
difuzat în cadrul unor petreceri private. Ceea ce BB nu a avut
curaj să ducă la capăt Jane Birkin preia cu multă graţie, iar
cuplul devine un simbol al descătuşării moravurilor într-o
societate franceză care ieşise în stradă cu un an în
urmă pentru că avea atîta nevoie să respire. Serge şi Jane
îşi duc existenţa de cuplu-simbol „al libertăţii libere
şi senzuale“ (parafrază după Jack Lang, ministru francez al
Culturii din anii ’80) în mod aproape exhibiţionist,
defilînd nonşalant în văzul lumii: după noul val al
filmului, un suflu nou şi un stil de viaţă care trece de graniţele
muzicii.
Serge Gainsbourg nu poate fi redus la
cel care a decretat 1969 ca anul erotic prin excelenţă şi nici la
single-ul care i-a adus iremediabil celebritatea şi care, cum se
întîmplă deseori, nu este nici de departe unul dintre
cele mai bune ale sale. Gainsbourg, tête de chou, Gainsbarre,
sub toate faţetele pe care şi le-a inventat şi pe care le-a pus în
scenă în public, este un poet acid şi vizionar şi, post
festum, o sursă inepuizabilă de inspiraţie. Ultim omagiu adus de
artişti contemporani lui Gainsbourg, discul Monsieur Gainsbourg
reloaded (2006) include artişti ca Portishead, Franz Ferdinand sau
Michael Stipe (R.E.M) şi, desigur, o Jane Birkin forever Gainsbourg.
Expoziţia Regard sur Mai 68: Photos, musiques et voix, care se
desfăşoară la galeria Dorothy’s Gallery din Paris pînă la
2 iunie, prezintă fotografii inedite ale lui Alain Quemper, ce
reconstituie vizual universul cultural şi artistic al acestui moment
din istorie, pe o coloană sonoră corespunzătoare. Gainsbourg şi
Jane Birkin sînt printre artiştii reprezentativi ai perioadei,
cărora li se aduce cu această ocazie un frumos omagiu aniversar.
Pentru o doză de Gainsbourg à
la carte, recomandarea non-exhaustivă şi subiectivă a casei
include Requiem pour un con, La chanson de Prévert şi
Histoire de Melody Nelson şi, de ce nu, en touche finale, Dieu est
un fumeur de havanes, duet cu Catherine Deneuve, pentru că: „J’ai
placé mon univers de la chanson dans une sphère de luxe
et de névrose“.
––––––––––––––
Karin BUDRUGEAC este absolventă a
Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti, secţia
în limba franceză. În prezent, urmează un master în
management intercultural, în cadrul catedrei UNESCO a aceleiaşi
universităţi. Lucrează la Simona Kessler International Literary
Agency.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters