OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Opera Fidelio de Beethoven, regizată de Otto Schenk, a atras şi prin numeroasele debuturi: soprana Laura Tătulescu (unanim apreciată încă de la debut şi elogiată de curînd şi la Los Angeles în premiera pucciniană realizată de legendarul Woody Allen) a apărut în rolul Marzelline, interpretat cu lejeritate scenică şi candoare, dar mai ales cu un glas superb, condus cu siguranţă şi perfect în stil, cu un acut impecabil care a eclipsat fără dubiu sonoritatea aspră şi stridentă a deţinătoarei rolului titular, iar basul Alexandru Moisiuc a abordat personajul Don Fernando, căruia i-a conferit prestanţă sub toate aspectele, conturînd un ministru impunător, cu voce amplă, egală şi caldă. Deloc convingător a fost însă John Wegner, care – pentru prima oară în rolul Pizzaro – nu a avut nici incisivitatea, nici atitudinea şi jocul cerute de maleficul personaj, rezolvat prin forţarea vocii şi printr-o mişcare uneori hilară. În Jaquino, tenorul Alexander Kaimbacher s-a dovedit agreabil şi foarte muzical, în timp ce soprana Petra Maria Schnitzer a dezamăgit serios în Leonora (Fidelio) prin agresivitatea şi, paradoxal, inconsistenţa vocală, dar şi prin jocul convenţional, schematic. În compensaţie, soţul acesteia (şi în operă, şi în viaţă), tenorul Peter Sieffert, a cucerit aplauze şi ovaţii pentru modul în care a realizat dificilul rol Florestan, etalînd un glas calitativ, metalic, cu acut viguros, depăşind cu dezinvoltură capcanele unei scriituri ingrate. Walter Fink a fost ideal în Rocco, atît în privinţa vîrstei, cît şi prin tipul vocii sale, experienţa spunîndu-şi cuvîntul şi în ceea ce priveşte prezenţa scenică adaptată firesc rolului. Corul a sunat omogen şi expresiv, orchestra a avut momente excelente, cu excepţia uverturii însă, întrucît rateurile la corni s-au repetat, iar flautul nu a fost nici el „în apele lui“ – ceea ce nu cred că am mai auzit la Staatsoper, unde instrumentiştii sînt, în general, excepţionali. La pupitru s-a aflat reputatul Adam Fischer, care de asemenea m-a surprins prin dezechilibrele frecvente între scenă şi fosă, corul sau soliştii, în ansambluri, nereuşind să cînte împreună cu orchestra. Sincer, îmi era teamă că, la final, publicul va protesta, dar din fericire spectatorii au fost mai îngăduitori în acea seară.

 

Culmea este că şi a doua zi, în Italianca în Alger de Rossini, am avut parte de asemenea decalaje, deşi tînărul dirijor Yves Abel a condus cu o gestică precisă, marcînd fiecare intrare, urmărind atent şi dozajul corect al intensităţilor, dar şi intenţiile interpretative ale soliştilor. Orchestra şi-a regăsit, de această dată, „forma“ de totdeauna, strălucitoare, suplă şi expresivă, iar corul, alergînd din nou în încercarea de a se sincroniza, a demonstrat vervă şi umor. De altfel, întreaga producţie semnată de Jean-Pierre Ponnelle are farmec şi cucereşte atît prin „poante“ diverse (turbane şi burţi uriaşe, o cadă în care părosul paşă ascunde o cadînă etc.), cît şi prin savoarea personajelor, care au beneficiat de creionări de bun-gust – toţi soliştii au fost deopotrivă actori de talent, implicîndu-se cu reală plăcere în „joaca“ generală a unei echipe foarte sudate. Un aspect demn de remarcat mai ales în condiţiile în care cele două soliste românce au intrat pe neaşteptate în spectacol; pentru că soprana Simina Ivan a înlocuit-o pe… Teodora Gheorghiu în Elvira, reuşind însă impecabil rolul care cere şi performanţă vocală, şi joc languros de cadînă, iar mezzosoprana Roxana Constantinescu a debutat în ultima clipă în Zulma, la fel de graţioasă şi de simpatică, glasurile lor potrivindu-se minunat şi sub aspect timbral.

 

În Mustafa, bas-baritonul Ildebrando D’Arcangelo a fost amuzant, parcă rîzînd de propriul personaj, a rezolvat cu acurateţe ţesătura solicitantă a partiturii şi a stîrnit hohote de rîs prin spontaneitatea mişcării şi a expresiei sale. Dar punctul de atracţie al serii a fost tenorul Juan Diego Florez, cu a sa jonglerie vocală în „rulade“ şi acute greu de imaginat, dar şi cu un joc simatic şi flexibil, chiar charismatic. Iar în Isabella, mezzosoprana Silvia Tro Santafe a avut, de asemenea, o coloratură perlată, egalitate de registre, mobilitate vocală, deşi timbrul său nu are nici calitate, nici strălucire. Basul Alfred Sramek a punctat momente de efect în Taddeo, iar baritonul Hans Peter Kammerer a susţinut bine rolul Haly. O reprezentaţie cu impact puternic la publicul care invada sala, oferind atmosfera şi parfumul specifice spumoasei muzici rossiniene, pusă în valoare de artişti cu adevărat profesionişti.