OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În fiecare dintre cele patru seri a „deschis“ cîte o „formulă“ românească, avînd unele accente de import. Despre aceşti performeri vom spune numai de bine şi atît. Le mulţumim că au pregătit publicul, fără să exagereze, fără să plictisească pentru:

 

n Ziua 1. Nik Bärtsch’s Ronin – trupa elveţiană centrată în jurul gîndirii şi personalităţii pianistului Nik Bärtsch e formată doar din artişti de primă mînă, instrumentişti excepţionali, adevăraţi virtuozi, care activează în paralel în mai multe grupuri, proiecte internaţionale (Andreas Vollenweider, Anouar Brahem) sau cariere pe cont propriu, însă copleşitoarea valoare o demonstrează cu adevărat o muzică matematică, spirituală, a unui samurai tonal contemporan fără egal, creatorul Bärtsch. Proiectele semnate de el au continuitate, iar la Bucureşti am avut şansa să ascultăm extrase din volumele cu numerele şapte, opt şi nouă, cel din urmă, într-o primă audiţie absolută –, va fi lansat abia la toamnă. O muzică pilotată de creier, dar cîntată de întregul corp – al muzicienilor, al publicului ca o masă energetică metamorfozată de fluidul energetic-sonor care inundă organismul la contactul cu Ronin. Trebuie să iei parte la un concert Ronin pentru a percepe cu adevărat senzaţia incredibilă generată de aceştia – şi la Bucureşti, sentimentul de imponderabilitate şi bogăţie spirituală a fost extrem. Nik Bärtsch spune că muzica lui creează un spaţiu ce se vrea ocupat şi locuit de către spectator, ei bine, am fost cu toţii oaspeţi! Un spectacol ce-şi dispută primele locuri între recitalurile de sunet contemporan ale secolului XXI.

 

n Ziua 2. Invitaţi în festival sînt clarinetistul ECM Klaus Gesing (Norma Winstone, Anouar Brahem), un neamţ care respiră polifonia vieneză, şi percuţionistul american Jarrod Cagwin, consacrat în multe albume ale lui Rabih Abou Khalil. Un duo ce şi-a anunţat intenţiile experimental-electronice încă din titulatură (Loopspool) şi care a etalat mult echipament. Însă acesta s-a dovedit doar suportul tehnicii de overdubbing, muzicienii cîntînd totul live şi interpretînd solo-uri minunate peste o secţiune de ritm formată tot sub ochii noştri, de ei înşişi, şi multiplicată de computerele loopspoolnice. De departe, spectacolul cel mai experimental din întreg festivalul, a surprins prin sensibilitatea infinită a temei muzicale ce se năştea la finele fiecărui capitol muzical. Un plus pentru scena românească, pentru abilitatea de a atrage şi găzdui acest gen de improvizaţie – de fapt, o foarte studiată arhitectură sonoră, la care cei doi muzicieni au muncit – vizibil – pe brînci.

 

n Ziua 3. Prima seară de jazz oarecum pursînge ni-i aduce pe pianistul polonez Pawel Kaczmarczyk şi trupa sa, Audiofeeling Band. Băieţii sînt extrem de tineri, nemaipomenit de talentaţi şi foarte energici. Sînt patru şi le zic la pian, contrabas, baterie şi saxofon. Compoziţii proprii, un sunet teribil, de forţă şi gingăşie în acelaşi timp. Nu degeaba au primit anul trecut, în Polonia (elita jazzului est-european) toate premiile care contează. Totul e meritat! Un recital uluitor, care te obligă să te gîndeşti la valoarea unei şcoli naţionale de „ceva“, în cazul de faţă – muzică de jazz. Această trupă este vădit produsul unei educaţii tip şcoală şi ne lămurim rapid de ce Polonia a produs şi continuă să lanseze atîţia artişti colosali.

 

n Ziua 4. Ultima seară e rezervată celei mai consacrate formule jazzistice instrumentale, trioul acustic pian/contrabas/baterie. Băieţii sînt tot foarte tineri şi vin din apropiatul Israel. Cu excepţia directorului artistic al festivalului, cel care i-a „descoperit“, propus şi invitat, nimeni nu a auzit vreodată de ei. Pînă azi…, întrucît chiar de la primele zece sunete impresia e formidabilă! Trioul sună „altfel“, muzica e nu doar jazz, ci şi teme populare evreieşti, distilate inspirat, sound-ul fiind aerisit, dar foarte subtil şi bogat. Liderul grupului şi autorul pieselor este Omer Klein, pianistul care pare să cucerească, una după alta, spaţiile unde este invitat. Green Hours nu face excepţie, concertul lui Omer Klein fiind de o forţă şi sensibilitate nemaipomenite. Şi asta, în condiţiile în care artistul ne destăinuie că partenerii săi, basistul şi bateristul, sînt doar ocazionali, înlocuindu-i pe cei cu care cîntă şi imprimă în mod regulat… Maniera în care aceştia ştiu muzică fiind copleşitoare, ne întrebăm, fireşte, cum puteau alţii să fi sunat şi mai omogen?! Un paradox suplimentar: trupa diferă de cea din ziua precedentă, prin absenţa saxofonului – culmea, asta o face şi mai bună…