MUZICĂ. Dianne Reeves şi Joshua Bell – din nou la Bucureşti - Numarul 525 - Mai - 2010 - Arhiva

MUZICĂ. Dianne Reeves şi Joshua Bell – din nou la Bucureşti

Autor: Cristina SÂRBU | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

MUZICĂ. Dianne Reeves şi Joshua Bell – din nou la Bucureşti

„O melodie este o poveste şi trebuie să îţi placă să povesteşti ca să te poţi numi un artist complex. Cei care vin la concertele mele primesc şi muzică, şi poveşti. Mai mult decît atît, ei primesc sufletul meu.“ Această declaraţie a Diannei Reeves mă inspiră şi mă ajută să topesc în comentariul meu entuziast cele două experienţe la fel de intense, dar, aparent, total diferite: întîlnirile cu jazzul şi cu muzica clasică, mijlocite de doi artişti de excepţie. Şi, ca de atîtea ori, cronicarul îşi pune mereu cea mai grea întrebare: de ce/ prin ce artiştii despre care trebuie să vorbească cititorilor săi fac parte dintre cei mai buni?! Mă întorc la cuvintele Diannei Reeves – o melodie este o poveste… Tuturor ne plac poveştile. Fie că ele ne sînt spuse prin cuvinte şi sunete (Dianne), fie că ne sînt sugerate numai prin muzică (Bell) şi trebuie să îţi placă să povesteşti. Cei mai buni naratori caută, încearcă să îşi îmbrace discursul în cele mai frumoase, mai sugestive, mai sensibile metafore şi nu precupeţesc nici un efort în acest sens. În muzica pe care, cu drept deplin, o poate numi „a ei“, Dianne Reeves amalgamează tot ce poate oferi poveştii sens, culoare, strălucire şi putere de convingere. Reuşeşte un amestec de stiluri în care, la fiecare pas, recunoşti altceva – jazz, soul, blues, jungle, afro, scat, samba, chiar şi trimiteri la clasic… în explozii de forţă sau fraze de un lirism copleşitor, alternate într-o manieră de o libertate absolută, a cărei unică raţiune este afectul.

La polul opus – muzica clasică –, violonistul Joshua Bell face, de fapt, acelaşi lucru. Pornind de astă dată de la muzica aparent definitiv zidită în partitură, violonistul îşi creează propriul univers, propria libertate, interpretînd textul într-o cheie personală, originală, a cărei singură raţiune este, în ultimă instanţă, tot afectul. Dianne Reeves îşi creează ea însăşi muzica, dar include în repertoriul de concert şi piese cunoscute scrise de alţii, pe care însă le transformă astfel încît originalul ajunge să fie un îndepărtat punct de pornire spre ceva ce se plămădeşte fantastic şi original, chiar sub ochii noştri. Bell parcurge un drum oarecum asemănător, în acelaşi sens – sonatele de Mozart, Beethoven şi Ravel, Introducere şi Tarantela op. 43 de Pablo de Sarasate, „Meditaţie“ din Amintiri dintr-un loc drag de Ceaikovski şi Noctură op. 20 de Chopin sînt piese foarte bine cunoscute de publicul din sălile de concert, dar violonistul şi Stradivariusul său citesc şi respun apoi povestea într-o manieră unică şi inconfundabilă, creînd versiunea „lor“.

„Este primul meu recital în România, de aceea ţin să subliniez că repertoriul cameral înseamnă o formă de trăire a muzicii mai interiorizată şi, în anumite privinţe, mai profundă decît cea oferită de concertele pentru solist şi orchestră simfonică“, declara Joshua Bell înainte să păşească pe scena Ateneului Român. Atmosfera pe care a reuşit să o creeze a fost cu adevărat magică, iar tăcerea nemişcată, în care cei peste 800 de oameni l-au ascultat, a fost supremul omagiu ce poate fi adus unui artist. Îmi amintesc acum de Sala Mare a Palatului, în care rumoarea, exclamaţiile admirative, participarea sonoră, mişcările unui corp pe care nu îl mai poţi stăpîni şi feri de magia ritmurilor, exuberanţa manifestată în dialoguri spontane sală-scenă au exprimat acelaşi lucru. Ar fi de-a dreptul jignitor dacă aş insera în comentariul meu aprecieri la superlativ faţă de tehnica instrumentistului sau de cea a cîntăreţei. De la un anumit nivel în sus, virtuozitatea devine doar un mijloc, nu un scop. Artistul cu adevărat artist ţinteşte mult mai sus. „Cei care vin la concertele mele primesc sufletul meu“, spunea cîntăreaţa de jazz Dianne Reeves, şi sînt sigură că şi violonistul Joshula Bell este întru totul de acord cu ea. Nu trebuie să uităm, însă, că pe scenă cei doi artişti nu au fost singuri. Să ne plecăm deci cu acelaşi respect şi în faţa celor patru membrii ai trupei de jazz, şi a partenerului minunat care s-a dovedit a fi pianistul Sam Haywood.

Recomanda articolul prin: