OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Asa cum Chopin a cerut ca la moartea lui sa se cinte aceste sfisietoare pagini, ceea ce s-a si intimplat, in 1849, la Paris. Desigur, toate acestea tin de anecdo-tic si nu de partea strict muzicala. Dar ce anume ramine „pur“, „in sine“ si nu este atins de viata, de evenimential sau de istorie? Mare sau mica. De istoria personala sau colectiva, de mina destinului sau de atingerile celor din preajma. Variante nenumarate, fie ca este vorba de glorii ale spiritului sau de „oameni de prisos“, de ieri sau de azi. Din vecinatatea noastra sau a lui Mozart. Filarmonica „George Enescu“ a programat Recviemul impreuna cu uverturile la operele Don Giovanni si Nunta lui Figaro. Dupa gustul nostru, am fi preferat o auditie unica a Recviemului. Sau, ca vari-anta, de ce nu?, in pandant la Recviem, uvertura la Flautul fermecat, scrisa in 30 august 1791. Opera ultima, care a repurtat un imens succes, cu putin timp inainte ca boala lui Mozart sa se agraveze, obligindu-l sa nu mai paraseasca locuinta. In acest interval de timp, intre 15 noiembrie si 5 decembrie 1791, Mozart concepe si scrie teribilul sau testament muzical.

Parcurgerea unor detalii biografice ne face sa intelegem mai bine dimensiunile si substraturile unei capodopere. Si lupta cu destinul, cu propriile nefericiri si drame ale marilor creatori, care, depasind mizeriile cotidiene, au dus la capat destinul lor artistic.
Concertul de la Ateneul Roman, care a beneficiat de sprijinul Institutului Francez din Bucuresti, i-a avut ca solisti pe Elena Stanciu, Olga Csorvasi, Calin Bratescu si venerabilul Pompeiu Harasteanu. A iesit bine, profesionalismul si experienta orchestrei si corului Filarmonicii oferind un instrument de lucru adecvat unui dirijor atipic si cu o puternica personalitate. Misha Katz a gasit tonul just si calea adecvata de a da culoare si forta dramaticei partituri. Sa reluam citeva detalii, folosindu-ne de Hermann Abert, W.A.Mozart, Pierre Garnier, La mort de Mozart, Alfred Greither, Mozart, seine Krankenheiten und sein Tod si J.G. Prod’homme, Mozart raconté par ceux qui l’ont vu. Ca sa punem cap la cap tot ce se petrece in acest timp al genezei Recviemului.

Mozart are constiinta sfirsitului. In acelasi timp, trebuie sa termine o comanda pentru care a primit deja o suma de bani. S-a vorbit de masoni. Oficial, Recviemul a fost solicitat de contele Wellsegg, un mare meloman, dar si muzician amator (cinta el insusi la violoncel), pentru a fi prezentat la comemorarea mortii sotiei. Pretul convenit a fost de 50 de ducati. Solicitarea a venit pe 15 iulie. Mozart termina Flautul fermecat pe 30 august, iar premiera are loc pe 30 septembrie: un triumf. Mozart mai avea de trait doar doua luni. Mozart schiteaza schema celor 12 parti chiar in noaptea ce urmeaza terminarii partiturii Flautului fermecat (de aici si ideea noastra ca uvertura la aceasta opera poate s-ar fi legat mai bine de Recviem decit celelalte doua prezentate in concertul de la Ateneul Roman). Tuberculoza lui Mozart este agravata de o boala a rinichilor. Viata sa chinuita nu-l opreste sa lucreze. „Pentru mine, munca este singura ratiune de a exista“, noteaza in 17 noiembrie, in timp ce scrie ultimele stime. „Va fi cintecul meu de ingropaciune...“ Conceputa ca o lucrare de mari dimensiuni pentru solisti, orchestra si cor mixt, Recviemul (care poarta in catalogul Kochel al lucrarilor mozartiene numarul 626) ramine ca o sinteza intre „stilul armonic al rococcoului si polifonia somptuoasa a barocului tirziu“. Redescoperirea lui J.S.Bach, dupa ce fiii lui influentasera o buna bucata de vreme componistica vremii, ii da lui Mozart o alta perspectiva. Pina pe 3 decembrie primele sase parti sint deja compuse. Kyrie Eleison, Dies Irae, Tuba Mirum, Rex Tremendi, Recordare si Confutatis asteapta parca punctul culminant al lucrarii.

Aceasta lupta contra cronometru cu moartea pentru a termina lucrarea ne duce cu gindul la efortul disperat al lui Proust, tintuit si el la pat si obligat sa lucreze in conditii similare, pentru a scrie faimosul sau fin pe manuscrisul care va deveni una din gloriile literaturii franceze, In cautarea timpului pierdut. Ce naste aceste capodopere? Suferinta, deznadejdea, impacarea cu sine si constiinta valorii artistice, bolile sau momentele de fericire? Esteticienii se tot straduiesc sa gaseasca explicatii logice si rationale acolo unde o mare parte de realitate va ramine invaluita in mister. In cazul lui Mozart, sa fi fost dragostea de-o viata, neimpartasita, pentru Aloysia Weber, cumnata sa, un incipit pentru numeroasele sale capodopere? Caci este greu de presupus ca o simpla comanda, mai ales pentru un profesionist genial ca Mozart, poate face sa vibreze anumite corzi ale sensibilitatii asa cum o face o traire launtrica. Pe 4 decembrie Mozart scrie Lacrimosa, cea mai cunoscuta si dramatica parte din Recviem, care si astazi poate emotiona chiar si pe cei mai insensibili dintre noi. (Ne intrebam daca o prezentare a Recviemului in una din pietele din Teheran sau Damasc n-ar fi capabila sa atraga admiratia multor musulmani ce se razboiesc azi cu o Europa care nu mai stie cum sa procedeze cu ei.) In aceeasi seara, are loc prima auditie in camera unde Mozart este impacat cu sine.

Se pare ca ar mai dori s-o vada pe Aloysia lui, dar ea nu va veni. Prietenii apropiati interpreteaza acordurile Recviemului, in timp ce afara este deja viscol. La zece seara, concertul improvizat se termina. Elevul lui, prieten devotat si executor testamentar, Xaver Sussmayer, primeste manuscrisul Recviemului si indicatiile privitoare la definitivarea lucrarii. Mozart se stinge la ora doua noaptea, soptind un „Mutter...“ care iar ne trimite la afectiunea materna si la sfirsitul lui Proust. Despre detaliile legate de inmormintarea nefericita a lui Mozart si despre identificarea locului datorita unui ciine credincios care va plinge si va muri la capatiiul lui dupa doua zile s-au scris nenumarate pagini. Restul este istorie. Recviemul lui Mozart ne poate ajuta sa ne punem intrebari, chiar si acolo unde nu mai asteptam raspunsuri.