MUZICĂ. Don Giovanni la Porţile Paradisului

La plecarea lui Cesare Siepi

Autor: Mariana NICOLESCO | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

MUZICĂ. Don Giovanni la Porţile Paradisului

Vestea morţii lui Cesare Siepi a căzut ca un trăsnet pentru cei care credeau că va trăi întotdeauna, plin de viaţă cum era. Aveam totuşi certitudinea suferinţei pe care a avut-o de îndurat această nobilă şi falnică figură a scenei lirice, care-mi spunea, cu o mare discreţie, în ultima scrisoare pe care mi-a trimis-o din Atlanta, unde locuia de la o vreme, că e „bine“, numai că e mai scund cu zece centimetri din pricina unor operaţii la ambele picioare. Apoi s-a retras, cred, în nemurirea lui prematură şi n-am mai auzit despre el decît zvonuri.

Celui mai mare interpret din toate timpurile al eroului principal din opera operelor, Don Giovanni de Mozart, marelui seducător care triumfa simultan la Metropolitan Opera şi în spectacolele de pe Broadway, care stîrnise timp de decenii pasiuni, nu doar de ordin scenic, destinul i-a rezervat acest sfîrşit nemeritat. Pe care l-a acceptat cu simplitate. Şi cu modestia celui căruia nu-i plăcea să se vorbească despre faptele sale de eroism din cel de Al Doilea Război Mondial, cînd ajuta partizanii să se strecoare pe căile de el cunoscute ale Lombardiei natale.

Venea la Milano să-şi vadă mama, care nu-l urmase în America. Şi s-a întîmplat într-un rînd, pe cînd practic nu mai cînta, ca Teatrul alla Scala, unde înnebunise lumea în anii lui de glorie, să se afle în situaţia disperată de-a nu găsi nici un înlocuitor pentru un interpret care se îmbolnăvise în ziua reprezentaţiei. Cineva aflase că Siepi era la Milano. Rugat de direcţiune să salveze teatrul, mormăind, cum îi plăcea s-o facă, a acceptat. Cu o condiţie: ca absolut nimeni să nu ştie de schimbarea de distribuţie care survenise. După numai cîteva măsuri însă, uluită să descopere cine era în scenă, asistenţa l-a ovaţionat în picioare, aşa cum avea s-o facă şi la finele reprezentaţiei.

Am debutat pe scena lirică alături de el, în acel legendar Don Carlo de Verdi, la Teatro dell’Opera de la Roma, ultima punere în scenă semnată de Luchino Visconti care, încă studentă fiind la Conservatorul „Santa Cecilia“, îmi oferise rolul Pajului. Cesare m-a tratat cu simpatie şi mi se adresa cu afecţiune Stella, ori Stelassa, care însemna tot stea în milaneza lui, în care, de altfel, ne spunea o mulţime de barzelette, de istorioare adică, ce ne făceau să ne topim de rîs.

Mai tîrziu, ne-am regăsit la Houston Grand Opera, în Texas, la ultima lui apariţie pe scenă, dacă nu mă înşel: era Fiesco, în Simon Boccanegra de Verdi, iar eu – Amelia Grimaldi.

Întîmplarea, sau predestinarea poate, a făcut ca, acum, la trecerea sa în eternitate, să aflu despre difuzarea pe un canal mediatic de vastă circulaţie a filmului cu acel spectacol de neuitat. La sfîrşit de carieră, vocea lui nu mai era, desigur, ceea ce fusese odată. Şi totuşi, nu l-am văzut nici o secundă forţînd, ci utilizînd la fiecare măsură, cu o uluitoare măiestrie purtătoare de adevăr şi de emoţie, mijloacele pe care le avea. Cu acel farmec incomparabil, cu acea inteligenţă a cîntului, pe care nu le putea oferi decît un mare artist ca el.

După singurul matineu din acea serie de spectacole, un prieten apropiat l-a felicitat pentru modul minunat în care a cîntat. Cesare i-a răspuns cu proverbiala lui modestie: „După-amiaza merge mai bine...“.

Acelui prieten, Radu Varia, i-a cerut într-un rînd să-l ajute într-o chestiune personală: una dintre fetele lui studiase istoria artei la Boston şi avea nevoie de practică la un muzeu, timp de un an sau doi, pentru a putea merge mai departe în carieră. Depusese o cerere de admitere la Muzeul Guggenheim din New York, unde erau prevăzute două poziţii de stagiari, pentru care se luptau nu mai puţin de 1.000 de candidaţi.

Radu Varia, care organizase o expoziţie de răsunet la Muzeul Guggenheim, avea dintotdeauna cele mai apropiate raporturi cu directorul acestuia, Thomas Messer. Se duce să-l vadă şi-i spune:

„ – Tom, tu eşti născut la Praga.

– Aşa e...

– La Praga, unde a avut loc premiera absolută a operei Don Giovanni...

– Întocmai!

– Şi e adevărat că, văzînd la zece ani, pentru prima dată, o reprezentaţie cu această capodoperă, te-ai îndrăgostit pentru totdeauna de arta cîntului?

– Perfect adevărat.

– Şi eşti de acord cu mine că cel mai mare interpret din toate timpurile al lui Don Giovanni e Cesare Siepi?

– Fără discuţie!

– Ei bine, Tom, am o rugăminte. Fiica lui Siepi a depus aici o application form pentru un loc de stagiar. Creează-i şi ei unul pe lîngă cele două prevăzute...!“.

Asta a şi făcut. Iar Cesare, de cîte ori vorbeam sau ne scriam, amintea acest episod, făcîndu-ne să ne bucurăm de bucuria lui.

Salut acum memoria acestui mare artist, a cărui naturaleţe în cînt şi în prezenţa scenică n-a fost egalată de nimeni. Salut memoria aceluia care, prin umanitatea lui, pe scenă şi în afara ei, rămîne exemplară. Şi-i rog pe tinerii mei prieteni, care, în curînd, se vor reuni la Brăila cu prilejul Festivalului şi Concursului Darclée, la care s-au înscris în număr atît de mare, să se reculeagă în aceste clipe, ascultînd ca pe o rugăciune oricare dintre înregistrările cu vocea minunată a lui Cesare Siepi. Ea le va da un elan nebănuit.

În fotografie: Cesare Siepi si Mariana Nicolesco in deschiderea stagiunii 1984-1985 cu Simon Boccanegra de Verdi, la Houston Grand Opera

Recomanda articolul prin: