OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Continuăm, în acest număr, să scriem despre prezențele consistente de la  Festivalul Enjoy Jazz, care se desfășoară toamnă de toamnă în trei orașe germane – Heidelberg, Mannheim și Ludwigshafen. Enjoy Jazz este un punct de referență în peisajul bine populat a festivalurilor de jazz europene.

 Nils Petter Molvaer Trio

Spectacolul, desfășurat în clădirea unei vechi gărzi a pompierilor (Die Alte Feuerwache) din Mannheim – de altfel cea mai bună locație a festivalului –, a marcat începutul turneului de promvare a recentului album Baboon Moon, lansat cu cîteva săptămîni în urmă, de trioul Nils Petter Molvaer, trompetă, Stian Westerhus, chitară și Erland Dahlen, tobe.

Conceput ca o performanță sincretică, concertul nu întîrzie să-și capteze spectatorii într-o experiență care, susținută de tonul catifelat al tobelor lui Erland Dahlen, primește adîncimea și intensitatea unei transe rituale. Pînza concavă pe care sînt proiectate intemitent prim-planuri cu portretele solarizate și siluetele multiplicate ale muzicienilor sau sugestive grafici de lumină completează senzația unui univers închis suficient sieși ca sursă și destinație.

Piesele, fluctuînd într-o succesiune pulsantă, aduc cu sine adîncimi de introspecție și deznodăminte solemne, care, clocotind sub o presiune stăpînită, sînt împinse de repetate ori la limita imploziei. Tonurile contemplative ale trompetei lui Molvaer se dezlănțuie treptat cu intensitatea crudă a unei forțe naturale ce facilitează trecerea într-o nouă dimensiune. Este imposibil să ignori calitatea acut introspectivă a sunetului său, care, augmentată de samplingul vocal, se află într-un balans osmotic cu chitara lui Stian Westerhus. În ciuda coloritului rock mai accentuat, albumul adîncește calitatea ancestrală a muzicii lui Nils Petter Molvaer, puterea ei de fascinație și darul ei de a te face să plonjezi în acele niveluri ale conștiinței care îți permit să explorezi multitudinea de lumi locuite de noi toți, separat sau împreună.

Nailah Porter

Eleganța naturală a lui Nailah Porter se armonizează perfect cu inflexiunile telurice ale vocii ei, care combină tonuri din sudul Americii cu folclor african într-un cîntec vibrant ce amintește de drumul șerpuit al unei ape întunecate traversînd păduri adînci. Intensitatea calmă a piesei Transcending se transformă într-o melodie clară și articulată în Sacred, pentru a atinge o profunzime vibrantă în piesa Ninei Simone, The Other Woman. Cele mai multe titluri din concert aparțin recentului album ConJazzNess, pronunțat „consciousness“, titlu care reflectă într-o manieră foarte sugestivă angajamentul social și afinitățile muzicale ale vocalistei. Sinergia cu trupa este perfectă. Richard Spaven la tobe (prezent în festival și cu Robert Mitchel 3io), împreună cu Neville Malcolm la bas, stăpînesc groove-ul, în timp ce Grant Windsor, la pian, planează pe înălțimi marcate de ferme atacuri de claviatură, ce dau un profil distinct interpretării.

Wolfert Brederode Quartet

Pianistul olandez Wolfert Brederode împreună cu quartetul său, aduce o performanță fluidă, aerată, ca un peisaj lin, străpuns pe alocuri de înălțimi izolate, perfect sugerate de Claudio Putin la clarinet. Mats Eilertsen la bass și Samuel Rohrer la tobe asigură un fond calm pentru solourile de pian, ce pleacă și se reîntorc la temă precum valurile unei mări calme.

November, unul dintre titlurile aparținînd albumului Post Scriptum, combină ritmuri spaniole atinse de adieri africane, ce se topesc treptat într-o meditație unde notele pianului cad precum picăturile solitare de nostalgie ce dispar treptat în toamna germană.

Concertul a fost încheiat cu Brun, cea mai experimentală piesă a serii, piesă ce a debutat cu un solo de bas, angajat apoi în dialog cu bas clarinetul care, preluînd tema, a adus-o la o superbă intensitate, eliberînd-o apoi într-o armonie blîndă cu iz de Gershwin.

Empirical

Cea de-a patra trupă exponentă a jazzului britanic își începe concertul pe un ton ferm și stăpînit, ce nu întîrzie să releve cu claritate atît dualismul stilistic – între jazz clasic și experimental –, cît și pe cel instrumental: pasaje pline de nerv interpretate cu robustețe la saxofon de Nathaniel Facey, a cărui frazare îi ilustrează vădit afinitatea cu Eric Dolphy, alternate cu inserțiuni lirice susținute la vibrafon de Lewis Wright. Senzația dominantă este cea a unui sunet compact și dinamic, susținut excelent de secția tobe-bas, reprezentată de Shane Forbes și Tom Farmer.

Piesele An Ambiguous State of Mind și  Simple Things de pe albumul Elements of Truth au un caracter mai pronunțat experimental, grefînd elemente minimaliste pe o armonie clasică sau folosind armonii discontinue și măsuri mixte.

Colin Valon/Patrice Moret/Samuel Rohrer

Performanța grupului elvețian surprinde de la bun început prin caracterul pronunțat experimental, atît de diferit de fluxul narativ prezentat pe recentul album Rruga. Un exercițiu în staccato care combină stilul interpretativ reținut intelectual al lui Colin Vallon cu răzuiri aspre de cinel și ciupit de corzi, dînd în mare dialogului instrumental o textură transparentă, penetrată de peninsule melodice. Tobele lui Samule Rohrer oferă un fundal oarecum disipat pentru linia foarte prezentă a basului lui Patrice Moret, care urmează meandrele pianului în pasaje de lirism reținut, ce alternează cu accente furioase ale mîinii stîngi, duse la paroxism de repetiții obsesive. Showul se încheie cu Fjord, o baladă bine temperată, cu energice ieșiri ritmice asemenea palelor de vînt ce răscolesc nisipul pe o plajă pustie, împrumutînd întregii seri tenta unei experiențe furtunoase.

Ingrid Lukas

Vocalista estoniană Ingrid Lukas își farmecă publicul din momentul intrării pe scenă. Grupul ei – format din Céline-Giulia Voser, violoncel electric și voce, Michel Gsell, voce, vioară și bas și Patrik Zosso – vine dintr-o lume care combină în mod subtil etnicul cu postmodernul. Spectacolul, pezentînd albumul Silver Secrets, lansat cu doar trei zile în urmă, se desfășoară într-o notă ușor rituală, care, cu o regie de mișcare perfectă, reușește să rețină atenția și pe plan vizual. Ingrid Lukas, o făptură din stirpea feelor, aduce cu sine calmul delicat al nordului, cu cîntecul clar al păsărilor din diminețile brumate, ode celtice, apusuri cu văluri cețoase și cîntece de leagăn șoptite la lumînare. Vocea ei, ca un izvor de munte clar și proaspăt, convinge printr-o sensibilitate onestă care, dincolo de inflexiunile copilărești ce amintesc de Björk și explorările tonale atît de caracteristice lui Sidsel Endersen, transportă în teritorii pline de șoaptă și mister, acolo unde secretele sînt toate argintate.

Pat Metheny Trio

Atmosfera din sala fastuoasă a Teatrului din Ludwigshafen este dominată de o așteptare solemnă, care nu va fi nici o clipă zădărnicită de concertul lui Pat Metheny, un muzician din clasa maeștrilor, pe calea cea mai bună de a intra în rîndul legendelor. Dialogul cu Larry Grenadier la bas, un exercițiu de virtuozitate performat la un volum care nu lasă să scape nici un glissando, deschide seara într-o notă de spectaculară tehnicitate. La Are you going with me?, tușeul ritmat al Metheny este susținut cu fluiditate de tobele lui Bill Steward și excelent potențat melodic de linia basului. Trioul cîntă swing în volute baroce, iar aerul de relaxată eleganță devine apoi modern datorită concreteței frazării și texturii rarefiate, care culminează cu o alertețe controlată în Change of Heart. Question and Answer este piesa de apogeu a serii, în care sinergia funcționează impecabil, iar muzica creează acel teren sublim al totalei identificări. Chitara primește tonuri acute de trompetă, toba își însoțește cascadele de sunet cu linia fluctuantă a basului. Părăsind tonurile prelucrate ale Orchestrionului, ce amintesc de ființe stranii ocupate să oficieze transformări miraculoase într-o lume populată de alambice și decantoare, showul se încheie cu piesa Beatles And I Love Her, de pe recentul album What’s It All About.

- Mathias Eick Quintet

Legănarea domoală a piesei de început, care poartă numele recentului album Skala – susținută de Andreas Ulvo la pian și Audun Erlien la bas și străpunsă de acutele solitare ale trompetei lui Mathias Eick –, dobîndește acea ținută solemnă care însoțește de obicei nașterea unui nou jazz standard. Tema încorporează solourile într-un flux sonic continuu, care, prin dublul set de tobe operat de Torstein Lofthus și Gard Nilssen, dobîndește o spațialitate tridimensională. Tonurile obsesive ale piesei Oslo, ce încorporează într-o sinteză de dimensiuni elegiace și influențe Radiohead cu o undă de minimalism, se lasă treptat energizate de combustia internă a basului, ce combină tonuri difuze de vibrație terestră cu sonorități de bruiaj acut. Piesa Edinburgh debutează într-o notă energetică, creînd mai apoi o lume de labirinturi aeriene ce plutesc deasupra apelor cețoase transportate alene de fluxul liric – marca sonoră a grupului –, în care dialogul neîntrerupt al tobelor accentuează sentimentul că te afli în interiorul muzicii.

Anoushka Shankar

Impactul vizual produs de prezența scenică a Anoushkăi Shankar este atît de puternic, încît la început te face să uiți că ai venit să asculți. Silueta așezată cu grație în mijlocul scenei îți conduce treptat atenția spre mîinile care ating coardele sitarului de parcă ar mîngîia gîtul unei lebede. Întîlnirea dintre două lumi muzicale – raga, provenind din muzica tradițională indiană, și spaniolul flamenco –, întîlnire pe care se bazează conceptual recentul album Traveller, pare la început o idee insolită, care însă este curînd infirmată de fuziunea osmotică a celor două stiluri.

Anoushka Shankar începe prima piesă cu un preludiu modulat în valuri concentrice, explorînd parcă posibiltățile instrumentului, care, de-a lungul serii, se va revela cu langoarea unei flori de lotus deschise în roua dimineții, pentru a străluci apoi într-o performanță de o măiestrie tehnică ce sondează cele mai adînci izvoare ale sensibilității muzicale și ale emoțiilor umane. Teritoriul muzical este alocat ritmic beaturilor de flamenco, în timp ce partea melodică este susținută de tonurile tradițional indiene, pentru ca mai tîrziu sitarul să intre în dialog cu cutia de percuție cajun pentru a se integra într-un groove oriental susținut de amplii frageoleți. La piesa Si non puedo verla, inflexiunile adînci ale vocii Sandrei Carrasco, amintind de cîmpiile spaniole pîrjolite de secetă, ating accentele dramatice ale unui cîntec de dragoste, în care percuția indiană al lui Pirashanna Thevarajah fuzionează într-o pasionantă încleștare muzicală cu tonurile de chitară flamenco ale lui Melon Jiménez. În final, piesa Bhairavi, concepută într-un crescendo bine dozat, excelent potențat de complexa interferență ritmică, deschide o lume unde solida textură indiană susținută de Sanjeev Shankar la shehnai și Kenji Otaon la tanpura se lăsă permeată de diafanele fîșii de mătase multicoloră ale sitarului, ce continuă să plutească ușor prin aer mult după ce spectacolul s-a terminat.

Nik Bärtsch’s Ronin

Ronin deschide showul cu Module 47, creînd acea tensiune controlată ce pare să-și aibă originea tocmai în străfundurile conștiinței și dă curînd de înțeles că aceasta nu va fi Lyria pe care am auzit-o cu un an în urmă. Matrița sonoră ce clocotește precum magma ancestrală se lăsa pătrunsă de exploziile de energie marcate de loviturile lui Kapar Rast la tobe, conjugate cu spectaculoasele efecte de percuție ale lui Andi Pupato și augmentate de tonurile grave ale lui Sha la bas clarinet. Rezultatul atinge în mod repetat o nouă dimensiune sonoră, în care frazarea muzicală capătă o calitate mai incisivă și mai puțin secvențială și o structură extrem de dinamică, subliniată vizual de flashuri albastre ce străpung pleoapele. Efectele distanțate ale lui Nik Bärtsch la pian acustic și electric, augmentate de energica linie de bas a lui Thomy Jordi, controlează și canalizează fluxul ritmic, potențînd în același timp complexitatea simfonică a performanței. La Ronin nu există instrumente izolate sau solouri; pe parcursul întregului concert, trupa se produce într-o mișcare compactă, cu hotărîrea grațioasă a legendarului luptător japonez, lăsînd publicul într-o stare de reverberație jovială.

Enrico Rava – Tribe prezentîndu-l pe Gianluca Petrella

Trompeta lui Enrico Rava deschide concertul cu un atac furtunos susținut de groove-ul accelerat al secției ritmice, pentru a glisa într-un dialog energic cu Gianluca Petrela la trombon – o conjuncție fericită, care va domina întregul show. Nota caracteristică de sobrietate a lui Rava, atinsă de o ușoară undă de tandrețe, emulîndu-l pe Miles Davis mai degrabă în stil decît în ton, a reprezentat un input creativ provocator pentru Petrella, care a amplificat, ba aș zice, a agravat sonoritatea trompetei, adăugîndu-i o dimensiune frustă, neîmblînzită. Dominarea fermă a trompetei, sonoritățile disjunctive ce se întîlneau într-un singur punct de atingere armonică, pentru a se despărți din nou, tonurile preluate de trombon, pentru a se pierde apoi în ecouri estompate, amintesc ba de o secție compactă de alămuri, ba de o narațiune instrumentală ce acoperea vaste teritorii expresive, sau cîteodată de confruntarea unor luptători încleștați într-o ardentă competiție tonală.

Minibus Pimps remixați de Sidsel Endresen și Erik Honoré

Performanțele susținute în cadrul Festivalului PUNKT au devenit o componentă tradițională a programului Enjoy Jazz. Anul acesta, un grup de muzicieni, printre care Jan Bang și Eivind Aarset, au fost invitați, două seri la rînd, să reprelucreze pe sampler showul duoului Minibus Pimps și o lectură din Psycho, susținută de actorul german Mathias Brandt, pe acompaniamentul pianistului Jens Thomas. Sesiunile de re-sampling s-au desfășurat imediat după showurile principale, în încăperi separate și într-o atmosferă de anticipație a cărei tensiune a fost sporită de vestea neașteptată că Jan Bang a devenit indisponibil.

Duoul Minibus Pimps, compus din fostul basist de la Led Zeppelin, John Paul Jones și muzicianul norvegian Helge Sten, creează o experiență muzicală născută din armonii sferice, în care fluxul vibrant se lasă permeat de intervențiile lui Jones la chitară și la vioară electrică, de parcă muzica live s-ar sincroniza cu fundalul sonor planetar, pentru a-și căuta noi forme de expresie. Showul dă senzația unei călătorii spre originile sunetului, o simfonie stelară la înaltă tensiune, străbătută de plesnete solitare de coarde. Reacția publicului este pe măsură: aplauze furtunoase, combinate cu strigăte de protest.

Camera întunecată și goală de la etaj, în care Erik Honoré și Sidsel Endresen continuă performanța, este o alegere perfectă pentru o experiență muzicală care se adresează unui alt nivel de percepție. Pe măsură ce încăperea se umple cu spectatori întîrziați, sunetele procesate de Honoré primesc o dimensiune la fel de aeriană ca și actul efemer de a surprinde sunetul în plin zbor. Modulările sunetelor abia născute, captate de vocea lui Sidsel Endresen, se ridică pe culmi lirice, cărora le atinge pentru o clipă esența, pentru a se elibera apoi în neantul originar, în timp ce mîinile ei, ocupate să cînte parcă la pian sau să ciupească corzi, par a desluși armoniile ancestrale. Pe măsură ce samplingul se dezlănțuie în torente, vocea lui Sidsel se trunchiază, reinventînd limbajul muzical, încercîndu-i limitele, părăsindu-l pentru a se reîntîlni apoi cu sunetul prelucrat, voce rarefiată de un proces natural de digitalizare. Performanța muzicienilor norvegieni îți lasă sentimentul de a fi pătruns într-un teritoriu muzical virgin.

Sonny Rollins Quintet

Cînd Sonny Rollins a pășit pe scenă, publicul elegantului Teatru din Ludwigshafen a încremenit înfiorat pentru o clipă – scurtul moment cînd realizează că are în fața ochilor întreaga istorie a jazzului. Titanul s-a înclinat și a început să-și depene povestea pe un ton ferm și tandru, ascultînd la rîndul său, cu respect, solourile colegilor de trupă: Russell Malone la chitară, Kobie Watkins la tobe, Bob Cranshaw bas și Sammy Figueroa la percuție. Solourile lui Sonny Rollins m-au transportat în cluburile din Harlem și pe podul unde obișnuia să repete și m-au făcut să-mi amintesc de vorbele cu care Miles Davis îl descria: „Sonny Rollins era o legendă, aproape un zeu, pentru majoritatea muzicienilor tineri. Unii considerau că el cîntă la saxofon la nivelul lui Bird (Charlie Parker, n.m.) Ce pot să spun este că era pe aproape. Era un suflător agresiv, inovativ, cu idei muzicale foarte proaspete. Îmi plăcea foarte mult cum cînta la vremea aceea și era și un foarte bun compozitor...“. Perfect susținut de echipa sa, Titanul a revizitat într-o notă domoală cîteva dintre temele sale favorite – ca My One and Only Love – și le-a întregit frumusețea folosind un ritm mai calm, mai reflexiv. Sonny Rollins și-a încheiat concertul cîntînd din voce: „Falling in love again, never wanted to, what am I to do? Can’t help it“.

Iar noi, Maestre, nu putem decît să vă mulțumim pentru că ne-ați permis să împărtășim cîteva momente prețioase din mirabila dvs. existență!

Fotografii de Richard WAYNE – vezi GALERIE FOTO