Autor: 
Categoria: 
După concertul inaugural susţinut miercuri, 26 octombrie, de Ricercar Consort, programul Festivalului de Muzică Veche Bucureşti a virat spre baroc, oferindu-ne în weekendul 29-30 octombrie două seri de muzică barocă alături de ansamblul Il Gardellino. Itinerariul muzical de sîmbătă, intitulat „European Gala“, ne-a condus prin şase spaţii culturale distincte ale Europei secolului al XVIII-lea: Franţa (Dornel), Germania (Händel, Bach şi Telemann), Italia (Galuppi), Ţările de Jos (Sweelinck), Flandra (Leemans de Bruges) şi Suedia (Johann Daniel Berlin). Acest parcurs a fost continuat şi echilibrat în seara următoare într-un program pus sub semnul extravaganţei instrumentale italiene şi al influenţei sale în întreaga Europă („La Stravaganza“), care i-a alăturat pe Alessandro Marcello, Vivaldi, Bach, Fasch şi Seixas.
Formaţia Il Gardellino nu se află pentru prima
dată în Capitală – bucureştenii au avut şansa s-o audă în două din concertele
Festivalului de anul trecut, în Magnificat-ul lui Bach cît şi într-un program
instrumental (Brandeburgicul nr. 5, concertul pentru două clavecine BWV 1060 şi
suita pentru orchestră BWV 1068) de frumoasă amintire. De la bun început,
trebuie spus că Il Gardellino este un bun exponent al esteticii formaţiilor
flamande şi nordice de muzică barocă crescute din moştenirea lui Gustav
Leohardt: interpretări eminamente robuste, echilibrate, care pun în evidenţă
arhitectura piesei înainte de a plăti tribut acelei sprezzatura care şi-a
regăsit interpreţii în valul de muzicieni italieni de la finele anilor ’80.
Prin genealogia sa artistică (elev al lui Leohardt) şi prin stilul său
interpretativ, clavecinistul norvegian Ketil Haugsand se integrează perfect în
acest ansamblu. Excepţia care dă un dinamism aparte ansamblului Il Gardellino o
reprezintă tînăra violonistă Mayumi Hirasaki, care recurge adeseori la un
arsenal interpretativ pe care ne-am obişnuit să-l asociem tocmai cu şcoala
barochiştilor italieni: un stil pe care l-am observat pe îndelete în concertele
din 2010 şi care avea să-şi dezvăluie pericolele anul acesta, după cum vom
vedea.
Gala Europeană de sîmbătă a fost deschisă de Cvartetul în re minor de Louis-Antoine Dornel, o interpretare liberă şi
italienizată a uverturii à la française, urmată de intervenţia solistică a lui
Jan de Winne într-o echilibrată Sonată în mi minor pentru flaut de Händel (HWV
379). De la Trio sonata în sol major pentru flaut, oboi şi bas continuu de
Galuppi, a început să se contureze o impresie ce avea să devină tot mai
accentuată pe parcursul concertului. Fără dubiu, atît Jan de Winne, cît şi
Marcel Ponseele sînt nişte virtuozi de primă mărime ai instrumentelor lor, dar,
la nivelul ansamblului, s-a făcut simţită o anumită lipsă de flexibilitate în
interpretare, care a dat un contur mai curînd angular frazelor muzicale. Aşa se
face că dialogul oboi-flaut din părţile rapide ale trio sonatei lui Galuppi,
precum şi exuberanţa preclasică aCvartetului în si bemol major al lui Leemans de Bruges au fost servite cu
distincţie de Il Gardellino, dar largo-ului sonatei lui Galuppi ori secţiunii
grave a celei de-a treia părţi a Cvartetului în sol major de Telemann (extras
din Tafelmusik) le-au lipsit respiraţia lirică şi eleganţa. Basul continuu al
lui Ketil Haugsand, sobru, bogat din punct de vedere armonic, n-a reuşit să
atenueze această impresie generalizată de greutate în interpretare.
În cea de-a doua parte a concertului, Ketil
Haugsand a revenit în postură de solist, pentru a interpreta variaţiunile pe
tema „Ballo del Granduca“ de Sweelinck – singura piesă contemporană
muzicienilor de pe afişul festivalului – şi Sonatina în re minor de Berlin. Aş
afirma că stilul robust al lui Haugsand a rezonat perfect cu muzica lui
Sweelinck, în mai mare măsură decît cu surprizele galante ale lui Berlin,
aflate la intersecţia stilului lui Scarlatti cu şcoala franceză de clavecin.
Dar ambele au fost interpretate cu vivacitate şi rămîne meritul lui Haugsand de
a fi adus interesanta sonatină a lui Berlin pe scena bucureşteană. În sfîrşit,
trio sonata BWV 1038 de Bach a adus-o în prim-plan pe violonista Mayumi
Hirasaki. Temperamentală şi agresivă în interpretare, Hirasaki preferă
eficienţa retorică în dauna dulceţii timbrului viorii, lucru care i-a
prilejuit, în trio sonata lui Bach, un adagio de o intensitate afectivă mai rar
auzită.
Rămas mai curînd nelămurit după un concert
inegal, am aşteptat cu o oarecare strîngere de inimă cea de-a treia seară a
festivalului, unde Il Gardellino urmau să decline tocmai acea problematică stravaganza italiană pe care Mayumi Hirasaki o exagera, în vreme ce o parte
dintre colegii ei o ocoleau. Ansamblul a revenit pe scenă într-o formaţie
mărită, cu Barbara Konrad la vioară, Mika Akiha la violă şi Szilárd Chereji la
violone. Programul a început cu celebrul concert pentru oboi în re minor al lui
Alessandro Marcello, într-o interpretare neaşteptat de gravă, care a accentuat
cu austeritate spiccato-ul cerut de compozitor. Frazele labirintice ale
oboiului lui Ponseele s-au derulat parcă mai tensionat decît le ştiam din alte
concerte şi din înregistrarea pe care a realizat-o acum şapte ani, dar timbrul
inconfundabil şi concentrarea afectivă care i-au adus celebritatea erau acolo.
Sonata „al Santo Sepolcro“ (RV 169) de Vivaldi, care a urmat îndată după
concertul lui Marcello, a prilejuit unul dintre momentele memorabile ale
festivalului: în secţiunea „adagio molto“, omogenitatea perfectă a viorilor era
temporar ruptă de un accent ascuţit al vioarei lui Mayumi Hirasaki, cu maximum
de efect. Din păcate, concertul La Notte de Vivaldi n-a izbutit să urmeze
traseul ascendent pe care începuse programul: în ciuda virtuozităţii lui Jan de
Winne şi a unui Sonno realizat cu multă fineţe, presto-ul care descria
fantasmele onirice s-a văzut redus la un cuminte allegro ma non troppo, iar
explozia melodică din secţiunea finală şi-a pierdut suspansul şi prospeţimea.
După pauză, ni s-a oferit însă un Concert în si
minor pentru flaut şi oboi de Johann Friedrich Fasch: o compoziţie în stilul
cosmopolit al barocului tîrziu german, interpretată cu foarte multă eleganţă de
la un capăt la altul: în fapt, prima lucrare din acest weekend baroc în care am
regăsit cu adevărat alchimia formaţiei Il Gardellino aşa cum o ştiam, secretată
de dialogul Ponseele-Winne. Or, după acest veritabil climax al concertului, a
urmat ceva inexplicabil. După cum am văzut, în concertul de sîmbătă observasem
cîteva asperităţi şi defecte tehnice în interpretarea violonistei Mayumi
Hirasaki, dar toate păreau să fi fost depăşite. Din păcate, le-am regăsit –
încă mai pregnante – în Sonata pentru vioară solo BWV 1001 de Bach. O piesă de
virtuozitate, deschisă unei palete foarte largi de interpretări posibile, poate
chiar proba supremă de măiestrie pentru un violonist baroc. Ceea ce am auzit nu
a fost nici plăcut, nici inovator, nici provocator, ci doar un inexplicabil
eşec: timbru nesigur, frazare haotică, mai cu seamă în cazul arpegiilor din Fugă. După o Siciliană firavă, Presto-ul final n-a reuşit să salveze sonata. Cu
toată onestitatea, nu înţeleg. Mayumi Hirasaki este o violonistă împlinită din
punct de vedere tehnic, pe care am putut-o vedea confruntîndu-se cu partituri
dificile în destule concerte şi, prin urmare, dincolo de orice suspiciune de
amatorism. E posibil ca umiditatea din sală să fi cauzat o parte din
dificultăţile tehnice ale violonistei, dar, dincolo de acest punct, problema
iese din spaţiul cronicarului şi intră în cel al intimităţii artistului.
Oricare ar fi fost însă cauza acestui accident, cred că ar fi fost mai onorabil
să radieze piesa din program decît să lase o astfel de amintire publicului.
Programul a fost închis de Concertul în la major pentru clavecin de Carlos
Seixas, o altă premieră pentru peisajul muzical românesc: am regăsit echilibrul
orchestrei şi jovialitatea clavecinului lui Ketil Haugsand, din păcate afectată
la rîndul ei de mai multe neglijenţe interpretative.
Iată deci concluziile mele, atît cît le pot
distila la sfîrşitul unei cronici dificile. Miercuri, 26 octombrie, Ricercar
Consort a stabilit un standard foarte înalt în concertul inaugural al
festivalului: n-am nici un motiv pentru care să nu judec prestaţia reputaţilor
lor colegi de la Il Gardellino după alte criterii decît cele ale marilor actori
ai scenei baroce europene. Ceea ce am auzit în ultimele două zile de festival
au fost două concerte inegale, marcate de cîteva interpretări memorabile, dar
şi de dezamăgiri: Il Gardellino poate mai mult de atît, festivalul merita mai
mult de atît.
Un lucru e cert, şi anume că aceste concluzii „în degradeu“ nu trebuie nicidecum proiectate asupra demersului tenace şi meritoriu al festivalului, care şi-a depăşit propriile performanţe de anul trecut, oferind Bucureştilor un baroc de toamnă cum n-a fost alta.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters