OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Istoria barytonului e oarecum atipică în raport cu celelalte instrumente dispărute la finele secolului al XVIII-lea. O prezenţă mai curînd discretă în instrumentariul baroc, popular doar în spaţiul central european, barytonul trăieşte o istorie discretă care culminează estetic abia în pragul clasicismului, prin compoziţiile lui Karl Friedrich Abel şi Joseph Haydn. Un accidental cîntec de lebădă, s-ar putea spune, datorat în mare parte pasiunii pentru baryton a prinţului Nikolaus Esterházy, patronul lui Haydn. Răspunzînd entuziasmului protectorului său, Haydn a compus piese solistice, duouri, cvintete, octete, concerte, ba chiar şi o cantată cu baryton obligat. Dar în centrul acestui corpus consistent stau cele 126 de triouri pentru baryton, violă şi violoncel, dintre care Ricercar Consort au cîntat 5 (Hob. XIV: 101, 113, 87, 66 şi 97). Nu cred că greşesc afirmînd că interpretarea în concert pe care ne-au oferit-o Philippe Pierlot (baryton), François Fernandez (violă) şi Rainer Zipperling (violoncel) rivalizează cu cele mai memorabile înregistrări de studio ale triourilor lui Haydn. Atît din punct de vedere formal, cît şi ca paletă afectivă, aceste triouri nu oferă un material din cale afară de divers pentru un concert, dar interpretarea infinit nuanţată a Ricercar Consort n-a lăsat loc de nici un déjà-vu sonor. Plastica sonoră a acestor triouri se bazează pe diferenţele subtile de timbru între cele trei instrumente, iar interpretarea Ricercar Consort a servit cum nu se poate mai bine acest joc, pendulînd între momente de individualizare şi omogenitate perfectă. Aceasta a fost una dintre acele foarte rare ocazii în care fluxul sonor pare să ocolească orice determinare fizică pentru a te proiecta direct în laboratorul mental al muzicienilor – ori în salonul ideal al prinţului Esterházy, dacă preferaţi. Punctul culminant al serii l-a constituit probabil divertismentul în re major, compus de Haydn pentru ziua de naştere a prinţului Esterházy (XIV:97), o piesă complexă şi neaşteptat de melancolică pentru contextul ei original. Trecînd de la cantabilul gentil al primei părţi la unisonurile tulburătoare ale adagioului median, pentru ca apoi să recupereze festivismul piesei într-o Polonaise mai dansantă ca niciodată, Ricercar Consort ne-a oferit un model de interiorizare a sensibilităţii clasicismului emergent.