OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ne numărăm printre cei care se duc la concerte şi urmăresc cu atenţie viaţa muzicală românească doar de dragul muzicii. Ne numărăm printre cei, din ce în ce mai puţini, care au apucat să meargă la toate ediţiile Festivalului, fără ca acest fapt în sine să fie un merit. A fost doar simplul joc al întîmplărilor succesive, risipite în timp. Ne numărăm printre cei care iubesc doar muzica, şi nu reprezintă nici MCC, nici UCR, nici MAE sau MAI, nici preşedinţia sau vreo structură a Guvernului, nici multipotentul actual ICR. Nu ţinem morţiş să promovăm muzica, în general, şi pe cea românească, în mod special. Nici să „promovăm“ o mai bună imagine a României pe seama valorilor culturale-muzicale româneşti. Care realmente există, chiar dacă ele diferă de întregul numit „Neam şi Ţară“, care pot arăta şi mai altfel. Pur şi simplu iubim muzica şi încercăm să facem din existenţa ei unul dintre marile miracole ale lumii. Şi ale acestei vieţi, care, să recunoaştem, se poate consuma şi fără muzică, şi fără arte şi fără alte multe lucruri ce ni se par cîteodată indispensabile. Emoţii şi sentimente, uneori, un cont gras în bănci sau funcţii şi putere, alteori. Deseori. Şi muzica, artele, în general, strecurîndu-se printre toate acestea, dînd eventual un sens la ceea ce adeseori ni se pare lipsit de logică. Pace sau război, dragoste sau ura despre care se tot scrie cu mai multă înţelepciune, remarcăm nedumiriţi, decît despre virtuţile sentimentelor gingaşe.

 

Festivalul şi Concursul Internaţional „George Enescu“ au devenit, în ultimii ani, un eveniment major al vieţii culturale româneşti. Şi pe cît posibil şi mult dorit, al vieţii internaţionale. George Enescu – un fel de flamură vie a României; prin Enescu avem imaginea unei altfel de Românii decît cea percepută în mod curent pe canalele obişnuite. Festivalul Enescu ca portdrapel al culturii româneşti şi o altă „imagine“ – un cuvînt deja golit de substanţă prin excesul de utilizare găunoasă... – a unei Românii realiniate democraţiilor europene. Sume mari au fost investite în a crea premisele unui Festival (şi concurs, desigur) de mare vizibilitate internaţională. Dar şi prilej de mîndrie, pentru că vin în România interpreţi şi formaţii muzicale de primă mînă. Aşa s-a ajuns şi la configurarea unui program din ce în ce mai amplu şi mai ambiţios, astfel ca Festivalul Enescu să acopere o arie cît mai largă şi cuprinzătoare de evenimente majore. Se ştiu cifrele – 6 milioane de euro nici nu ar fi o cifră imensă, ba din contră, cu sume mici şi personal redus se reuşeşte un adevărat tur de forţă, de ce să nu o recunoaştem deschis? Dar nu despre eforturile uneori supraomenşti ale Arteximului şi ale dlui Constantinescu vrem să vorbim acum, despre cheltuieli şi bani sau nume de personalităţi care ne vor vizita ţara. Poate cu alt prilej.

 

Ne vom permite doar cîteva observaţii, la invitaţia revistei Observator cultural, căreia îi mulţumim şi pe această cale. Observaţiile noastre nu sînt judecăţi de valoare, ci simple impresii, evident subiective, legate de concertele şi spectacolele ce s-au derulat cu repeziciune. Şi vor mai urma. O primă obiecţie e legată de prima manifestare şi deschiderea Festivalului. Nu credem că programarea capodoperei enesciene Oedip, pentru momentul oficial al deschiderii, a fost o idee prea fericită. Nu vrem să discutăm despre valoarea indiscutabilă a acestei noi versiuni franco-române, extrem de bine dozate sub raport al economiei de mijloace de expresie, care pun în valoare şi muzica şi conţinutul dramei antice ce constituie armătura operei, ci vrem să spunem doar că Oedip cîştiga, ca şi întreg Festivalul, dacă opera era programată în partea a doua. Sau chiar ca spectacol de închidere. Sentimentul nostru este că impactul ar fi fost mult mai mare. Prima săptămână a fost un lung şir de ieşiri la rampă ale compozitorilor şi interpreţilor români. Şapte zile în care am avut concerte peste concerte, cu lucrări ale muzicienilor români.

 

O mare bucurie pentru cei din breaslă, ocazie pentru diverse formaţii din provincie să concerteze la Bucureşti, dar fără efect la marele public. Nu punem în discuţie selecţia pieselor prezentate de diverse formaţii, orchestre mai mari sau mai mici, avem doar sentimentul că această săptămînă putea fi programată şi cu alt prilej. (Cum, de altfel, şi avem cu duiumul astfel de manifestări, unde muzica românească sau contemporană, mai nouă şi experimentală sau mai veche şi cu reverberaţii nostalgic-evocatoare, nu lipsesc.) Am reţinut cu titlu personal, dincolo de secvenţa excepţională a Sfinxului din Oedip (şi alte multe secvenţe remarcabile în această versiune minimalistă), o sonată pentru violoncel a lui Dumitru Capoianu. În rest, desigur, numai de bine. Festivalul abia acum intră în ritm alert. Vom mai audia şi vom mai consemna. Cu bune gînduri, desigur, şi cu gîndul mereu la marea muzică.