OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De curind, la Staatsoper din Viena s-a montat Fiica regimentului de Donizetti (pentru prima oara in limba franceza), cu un spor de atractivitate dat de distributia ideala, dar si de regia lui Laurent Pelly, care a debutat printr-o montare, as spune, geniala, de un umor si un firesc incredibil. Soprana Natalie Dessay a convins inca o data ca este o incredibila actrita, conturind un Gavroche feminin de mare efect, conferind expresivitate pina si coloraturii sau acutelor, tratate, in general, ca performanta vocala in sine. Tenorul Juan Diego Florez (Tonio) a fost ovationat minute in sir pentru dificila arie, iar baritonul Carlos Alvarez a fost de nerecunoscut, dar excelent in batrinul „caporal“ Sulpice, stingaci si sentimental.

O surpriza de proportii a fost si aparitia sopranei Montserat Caballe in rolul Ducesei, cu doar citeva zile inainte de a implini 74 de ani. Ea a primit apoi, pe 26 aprilie, alaturi de Carlos Alvarez, titlul de „Kammersanger“, acordat de directorul Ioan Holender, in prezenta ministului austriac al Culturii. Mezzosoprana Janina Baechle a fost o impozanta Marchiza, cu glas generos, construind relatii si situatii „gustate“ din plin de publicul absolut electrizat. Chiar si corul a devenit realmente personaj, pus in ipostaze comice care au stirnit hohote de ris. Orchestra a sunat impecabil, iar dirijorul Yves Abel a fost la inaltime, spre incintarea celor care au apreciat premiera la superlativ. Interpretarea nu are nici urma de sarja, de „ingrosare“, iar vocile sint cele mai bune din lume pentru rolurile respective.

Iata ca un regizor inteligent nu are nevoie sa fie „modern“ cu orice pret: un decor simplu dar sugestiv (semnat de Chantal Thomas), costumele ce caracterizeaza personajele (create chiar de regizor) si numeroasele idei ingenioase au fost „ingredientele“ reusitei absolute.
Dar de la Viena a sosit la Bucuresti, dupa doar citeva zile, mezzosoprana Ruxandra Donose, invitata sa interpreteze, (chiar si) in concert, rolul Angelina din opera rossiniana Cenusareasa, care, in urma cu ani, i-a adus enorme satisfactii pe scena de la Liège (productie retransmisa de cel putin patru ori la Mezzo si Arte). Acum am avut bucuria sa o aplaudam pe viu, intr-un personaj care ii vine manusa din toate punctele de vedere, reusind, cu siguranta, dezinvoltura si mai ales stiinta si inteligenta, sa rezolve tesatura vocala dificila si solicitanta intr-o maniera stralucitoare, eleganta, expresiva si cu acea clasa specifica doar celor obisnuiti cu marile scene ale lumii. O adevarata artista, nascuta pentru scena, unde se simte minunat si transmite intreaga traire a personajului, ca si cum ar fi propriile sale sentimente, framintari, bucurii si tristeti.

Demn de remarcat este faptul ca toate cele trei soliste din acea seara au absolvit clasa de canto condusa de prof. univ. Georgeta Stoleriu, care, aflata in sala, a ascultat cu atentie si bucurie deopotriva evolutia excelenta a sopranei Anna Mirescu si a mezzosopranei Antonela Birnat, ambele avind nu doar glasuri frumoase si o frazare supla, adecvata stilului, ci si, firesc, aceeasi maniera de cint, de rostire a cuvintului si de reliefare a sensurilor, astfel incit duetele sau tertetele lor au capatat un plus de calitate si de omogenitate. Iar daca pentru alti colegi de scena avalansa cuvintelor a ridicat probleme serioase, pentru ele a parut cit se poate de simpla.
Baritonul Vicentiu Taranu a parcurs, cu „nasul“ in partitura, fara pic de relief, rolul Dandini (atit de ofertant pentru un artist), iar basul Mihnea Lamatic s-a incadrat cam pe aceleasi „coordonate“ in Alidoro – glasuri „greoaie“ (fara a fi insa masive), fara culori, maleabilitate sau suplete. De la Cluj, in schimb, au sosit tineri deosebit de interesanti: basul Petre Burca a fost un Don Magnifico convingator, amuzant, muzical, suplu in plan vocal si scenic, in timp ce tenorul Darius Coltan a oferit o reala surpriza prin glasul cald, bine condus, egal in toate registrele, sensibil, o promisiune de mare viitor, cu conditia sa remedieze problemele de ordin tehnic.

Corul barbatesc, pregatit cu aceeasi minutie si pasiune de maestrul Stelian Olariu, a sunat impecabil, orchestra a sustinut corect partitura, neavind insa stralucirea si savoarea rossiniana, pentru ca, la rindul ei, se „misca“ greu, iar Mihaela Vilcea a acompaniat recitativele la clavecin. Nu am inteles de ce dirijorul Adrian Morar a optat pentru un tempo atit de lent, care a diluat si a vaduvit de verva spumoasa intreaga lucrare, punind la grea incercare respiratia solistilor. Singura explicatie ar fi, cred, tocmai imposibilitatea unora de a face fata unei derulari mai rapide. Dar daca trecem cu vederea si decalajele sau dezechilibrele multiple, atunci putem spune ca a fost o seara speciala, in care Ruxandra Donose a stralucit, a fost cuceritoare, charismatica, asa cum o stim cei care am avut ocazia sa o vedem si pe scene din strainatate. Trebuie sa-i multumim directorului Operei ca a reusit sa o programeze in stagiune deja in trei spectacole, ceea ce nu s-a mai intimplat niciodata pina acum. De ce oare au mai fost loji goale?