Harry Tavitian este un artist care a
făcut muzică indiferent de regim, nu ca o modalitate de a
transcende o realitate mult prea greu de suportat, ci ca un mod de
viaţă. Nu mică mi-a fost mirarea cînd, din poveştile
armeanului, am aflat de festivalul anual de jazz de la Costineşti,
un adevărat Woodstock autohton, unde iubitori de jazz şi de muzică
în general, din toată ţara, se întîlneau în
fiecare vară şi se bucurau de libertatea pe care le-o oferea
jazzul. De cele mai multe ori sărbătoreau şi ziua lui Harry, care
coincidea cu finalul festivalului, spre dis-perarea securiştilor
adunaţi ghem să supravegheze mulţimea. Cîntarea lor de jazz
nu era o metodă de disidenţă, era pur şi simplu o manifestare
care a avut întotdeauna norocul să fie puţin înţeleasă
de „neiniţiaţi“ şi, de aceea, puţin „luată la ochi“.
Oamenii de vîrsta mea ar trebui să ştie lucrurile acestea şi
să ducă vorba mai departe: în vremea lui Ceauşescu, se cînta
blues şi jazz, muzici născute din suferinţă şi dorinţa de
libertate. Ele poartă o semnificaţie frumoasă: dragostea şi
libertatea interioară nu sînt tributare nici unui regim.
Jazzul şi comunismul au fost două realităţi paralele care, prefer
să cred, nu s-au întîlnit niciodată. Harry este dovada
vie că am dreptate.
La 20 de ani de la revoluţie, la
Ateneul Român, Harry, împreună cu prietenii săi, îşi
încheie serialul care a debutat în martie anul acesta.
Teach me tonight, organizat de Institutul Cultural Român, a
fost o călătorie prin universul jazzului, de la blues, la
etno-jazz, o acţiune introspectivă în viaţa şi experienţa
muzicală a lui Harry, o adunare laolaltă a unei panoplii de
jazzmani care pot scrie din voce şi mîini o istorie a
jazzului. În sala unde, cu mai puţin de o săptămînă
în urmă, Dan Puric propovăduia unei săli arhipline de-spre
iubire, Harry Tavitian, Ion Baciu jr. şi Cserey Csaba au urcat pe
scenă pentru a întregi acest sentiment.
Ion Baciu jr. nu mai cîntase
niciodată cu Harry Tavitian pe scena autohtonă. Însă, de
fiecare dată cînd cîntă împreună, cum
mărturiseşte şi Harry, se întîlnesc două stiluri
pianistice diferite: Harry este mai mult un Thelonious Monk, Ion
Baciu Jr. merge pe linia lui Bill Evans. Deschiderea concertului de
la Ateneu a marcat întîlnirea dintre feeling-ul lui Harry
şi precizia şi limpezimea şcolii suedeze din degetele lui Ion
Baciu jr. Au cîntat compoziţii proprii, iar vocea puternică
şi melancolică a lui Harry a instaurat definitiv the feeling of the
blues cu Cry me a river, pentru ca pianele lor să explodeze atunci
cînd „s-au duelat“ în improvizaţii pe cea mai
clasică dintre temele de jazz, „Take five“. Starea de bine era
deja instalată. Nimeni din sala aceea plină ochi nu se aştepta să
plece acasă în mai puţin de două ore, iar Tavitian şi
invitaţii săi nu au niciodată obiceiul să dezamăgească nişte
prieteni vechi, indiferent că sînt români sau de alte
naţii.
A doua parte a serii a prilejuit o
revedere: Harry Tavitian şi Cserey Csaba sînt deja un cuplu
consacrat pe scenă, chimia muzicală dintre ei este binecuvîntată,
iar spiritul ludic al lui Csabcsy reuşeşte întotdeauna să
răcorească plăcut dramatismul muzical al lui Tavitian. La
sfîrşitul lui 2008, au elaborat împreună Christmas
cantata, un album de colinde româneşti arhaice, unele dintre
ele culese de Béla Bartók, altele armeneşti şi din
tradiţia bizantină, dar şi cîteva piese cunoscute sub numele
de Afro-American negro spirituals, o serie de cîntece
religioase care stau, de altfel, la originea jazzului.
Recunosc, în momentul în
care secuiul cu alura masivă şi blîndă se instaurează la
tobe, capăt un sentiment de linişte şi siguranţă, de
familiaritate cu muzica şi de întoarcere acasă. Cserey Csaba
este, probabil, cea mai naturală (şi mai rară) apariţie pe care a
dat-o scena românească – şi este departe de mine gîndul
de a formula judecăţi de valoare. Sînt pur subiectivă.
Tobele sînt a doua lui natură, aceasta şi pentru că este un
talent înnăscut, autodidact şi altruist. Bate la tobe din
toată fiinţa lui, poate din acest motiv el şi cu Harry se iubesc
atît de tare şi transmit şi publicului starea de plinătate a
iubirii. Muzica le curge prin artere şi cred că aceasta este lecţia
de suflet pe care Harry a predat-o pe parcursul acestui serial, Teach
me tonight: jazzul nu se învaţă; se simte, la fel ca iubirea.
Alergăm prea mult şi prea repede,
cîteodată uităm de ce, facem sex, şi nu dragoste, pentru că
este mai scurt, trăim în mod regulat pentru a avea şi numai
din snobism întru a fi. Nu ne cere nimeni să ne schimbăm
modul de viaţă sau să ne căim pentru ce sîntem, doar că,
din cînd în cînd, ar fi frumos să dăm
televizoarele mai încet, să ne scoatem căştile din urechi şi
să ne deschidem simţurile înspre puţinele personaje care
încă mai trăiesc autentic. Feliz Navidad, Joyeux Nöel,
Merry Christmas şi Buon Natale, Harry! Eşti binevenit în
casele noastre!