Misha Maisky – la Ateneu, sub bagheta
lui Leonid Grin, un dirijor de excepţie dar nu şi o vedetă
internaţională, cu Concertul pentru violoncel şi orchestră al lui
Saint-Saëns şi Elegia lui Gabriel Faure – a entuziasmat o
sală întreagă. În plus, a căpătat şi o decoraţie a
statului român. Facem aceste afirmaţii la cald, i-mediat după
concert, fără să evităm bucuria reală, trăită alături de
ceilalţi iubitori ai muzicii. O medalie oferită unui mare muzician,
fără huiduieli, de această dată, de acelaşi simpatic june şi
monden ministru al Culturii, Theodor Paleologu. Misha Maisky a primit
Ordinul Cultural pentru meritele sale artistice – evidente şi
dovedite şi în bisul cu o suită de Bach –, dar şi pentru
suferinţele sale omeneşti, nu foarte cunoscute, ca fost deţinut în
faimoasele lagăre de reeducare sovietice – pe scurt, Gulag. Ştim
că muzicienii au fost şi ei, la rîndul lor, năpăstuiţi de
sistemele politice, de ieri sau de azi, dar nu ştim vreo lucrare
muzicală de anvergură dedicată acestor martiri, milioane şi
milioane, ai represiunii comuniste, şi nici ca vreun fost deţinut
politic român, om de cultură, să fi fost onorat cu un astfel
de ordin-medalie. În acelaşi timp, în acest Festival
Enescu, am ascultat cu reală şi nedisimulată plăcere estetică,
faimoasa, contorsionata, dramatica, dostoiesvkiana, pe alocuri,
Simfonie a Stalingradului, omagiu adus de Şostakovici eroicilor
luptători antifascişti sovietici. Etica şi estetica rămîn
în continuare să se absoarbă reciproc, atunci cînd nu
ajung în faze contondente.
Multe, multe concerte, altminteri.
Extrem de diversă şi tentantă oferta programelor din săptămîna
de vîrf, dacă putem spune aşa, a Festivalului „George
Enescu“. Extrem de multe concerte incitante şi realmente cu
interpretări de excepţie. Extrem de multe concerte, camerale sau
simfonice, spectacole de balet sau incursiuni în lumea jazzului
– pagină nouă în istoria Festivalului bucureştean – sau
a teatrului, o formidabilă concentrare de forţe artistice. Pentru a
da forţă de expresie unui festival ce deja s-a impus pe plan
internaţional, dar şi de a satisface gusturile şi preferinţele
unui public divers, ce creşte de la an la an. Sînt cîteva
observaţii prinse din mers, asupra cărora vom reveni la momentul
final, al unui succint bilanţ retrospectiv.
Dincolo de numele unor mari interpreţi
ai vieţii muzicale internaţionale (Murray Perahia, Heinrich Schiff,
Christian Zacharias, Joshua Bell, Nigel Kennedy şi atîţia
alţii), dincolo de prestigiul indubitabil al unor mari orchestre şi
al unor mari dirijori – printre care Horia Andreescu şi Cristian
Mandeal chiar au strălucit, şi o spunem nu neapărat dintr-un
patriotism local –, am consemnat cu bucurie prezenţa de excepţie
a unor tineri muzicieni şi interpretările lor minunate. Am vrea să
punctăm cîteva dintre aceste concerte, mai ales de muzică de
cameră, consumate în primitoarea sală de concert a Ateneului
Român, mult mai ospitalieră decît Sala Mare a Palatului.
(Din surse demne de încredere aflăm că Studioul „Mihai
Jora“ al Radiodifuziunii, aflat în reparaţii capitale, va fi
gata în luna octombrie, ceea ce nu poate decît să ne
bucure.) Poate nu ar strica, în viitorul imediat, cînd ne
vom mai linişti puţin după vîltoarea Festivalului, să găsim
un nume de mare muzician român care să dea puţină
personalitate şi ceva mai bună acustică unei săli fără farmec
şi fără personalitate. Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Dinu
Lipatti sau George Georgescu ar putea concura cu succes, aş vrea să
cred şi să sper, la a da puţină culoare unui spaţiu cenuşiu şi
anost, care, ciudat, de-a lungul anilor, şi-a conservat defectele şi
ostilitatea unui anume public. Revenind la con-certele camerale de
care pomeneam cu multă bucurie şi satisfacţie: Octuorul enescian,
Cvartetul Enescu – singurul cvartet din lume ce cîntă pe
instrumente Stradivarius, deţinut de Curtea Regală a Spaniei – şi
Cvartetul Danel, într-un concert de excepţie. Aşa cum este
aşteptată cu emoţie şi prezenţa ieşenilor cu al lor măiastru
cvartet atît de preţuit de melomanii români,
bine-cunoscutul Voces.
Anna Tifu, fata unui violonist român
stabilit cu decenii în urmă în Italia, a oferit o
surpriză mai mult decît agreabilă, ca şi tînărul
pianist helvet Teo Gheorghiu, adus la Bucureşti să intrepreteze
Mozart, cu English Chamber Orchestra. Ceea ce nu-i de ici, de colo,
pentru nimeni. Violonista italo-româncă a avut un program de
zile mari, ce a cuprins Sonata în la major pentru vioară şi
pian de César Franck, Impresii din copilărie de George
Enescu, extrem de nuanţat redată, cît şi piese nu foarte des
cîntate pe la noi, Sonatele pentru vioară şi pian de Debussy
şi Ravel. Un program rafinat, unde măiestria junei violoniste a
fost cumva bruscată, pe alocuri, de energia exagerată a pianistului
italian Giuseppe Andalaro. La bis, cu Thaïs s-a completat o
frumoasă şi extrem de incitantă seară de muzică. De nota zece,
realmente, trioul alcătuit din fraţii Christian şi Tanja Tetzlaff,
din Germania, şi pianistul norvegian Leif Ove Andsnes, care, cu o
frumoasă carte de vizită şi avînd o bună cotă în
interpretarea lucrărilor de Grieg, a reuşit să ţină pasul cu
rafinamentele unui violonist plin de nerv şi ale unei violonceliste
pline de graţie. Trei triouri, două de Schumann şi altul de
Mozart, au onorat realmente Marea Muzică prezentă la acest Festival
ce îşi onorează nu doar organizatorii, dar şi invitaţii de
înalt nivel.
Un sincer bravo tutoror. Bombănelile
pentru mai tîrziu. Totuşi: ce se poate face ca sticlele cu
răcoritoare să nu mai aibă acces în sălile de concert? Este
absolut jenant ca în momente de mare emoţie să vezi sau să
auzi cum un vecin mai soarbe o „gură“ de Cola sau de apă
minerală!!! Păcat...
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters