OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Jan Garbarek este unul dintre artiştii care a dat un sens şi un sunet propriu jazzului european. Saxofonist norvegian cu rădăcini poloneze, îşi începe cariera prin anii ’60, cînd, după părerea lui, jazzul îşi dădea obştescul sfîrşit, odată cu Miles Davis şi John Coltrane. Unii spun că Jan Garbarek este cel care a brevetat muzica ambientală, alţii îl încadrează în curentul New Age. Lui îi place să creadă că face muzică. Se raportează principial la folkul scandinav, însă muzica sa nu are limite, nici orizontal, nici vertical. Glacial şi epurat de orice inhibiţii geografice sau spirituale, sunetul Garbarek este exasperant şi silenţios, pare expresia fantastică a unei minţi lucide. Cu o poftă nebună de experiment, a încercat toate soiurile de muzici şi sunete specifice diverselor culturi: africane, asiatice, estoniene, ruseşti sau sud-americane. Sintetizate, ele au purtat, la un moment dat, numele de Mnemosyne, un album dublu, înregistrat într-o mînăstire, împreună cu Hilliard Ensemble. Din cele 60 de albume din discografia lui, fiecare marchează cel puţin o colaborare, de la Keith Jarett pînă la Ravi Shankar (pentru cei mai profani dintre noi, tatăl mai esoteric al Norei Jones), Gary Peacock, Eberhard Weber, Zakir Hussain, Ustad Fateh Ali Khan, Manu Khatché, Ralph Towner sau Egberto Gismonti. De la muzică ambientală de aprins beţigaşe parfumate pînă la canturi gregoriene, de la Louis Armstrong pînă la Trilok Gurtu, Jan Garbarek este o enciclopedie muzicală şi un „sculptor al sunetului“. Un creator de muzică.

 

Miercurea trecută, la Sala Palatului, în cadrul Festivalului Masters of Jazz, Jan Garbarek era pentru a treia oară în România, după Sibiu şi Gărâna. Tăcut şi bătrîn ca un fiord, Garbarek a pendulat timp de 2 ore şi ceva între lumină şi întuneric, lăsînd de cele mai multe ori ca scena să fie posedată de sunetele virtuozilor pe care îi adusese cu el: Trilok Gurtu (percuţie), Rainer Bruninghaus (claviaturi), Yuri Daniel (chitară bass). Un indian, un neamţ şi un brazilian. S-a cîntat din piesele care fac brandul Garbarek, gen Pygmy Lullaby, dar şi unele mai noi, iar sala de peste 3.000 de oameni s-a entuziasmat şi a cerut bis. Nu am transcens pragurile lumii profane dintre zidurile Sălii Palatului, dar nici nu am plecat urechea la cei care au spus că au ascultat un Garbarek „prăfuit“, care sună departe de el însuşi şi care a pus la cale un concert uşurel, ca pentru România. Mărturisesc că şi eu plecasem la concert cu expectaţiile unei experienţe răvăşitoare a spiritului, care îţi violentează simţurile şi îţi lasă auzul terifiat de perfecţiune. Un concert solicitant. Am receptat, în schimb, o binefăcătoare stare de linişte, am văzut pe scenă un om relaxat, senin, mai mult decît meditativ, cerebral, mai mult decît ludic (deşi m-ar fi putut păcăli în timpul duelului muzical cu Trilok Gurtu), care nu a venit să dovedească ceva anume. Pur şi simplu un respectabil şi arătos tip în vîrstă, într-un flanel cu anchior,  care îşi primeşte oaspeţii într-un mare şi somptuos living şi îi delectează cu nişte piese de-ale lui, la un ceai. Un tip prea împăcat cu sine însuşi şi, ceea ce mi s-a părut fascinant, un tip pentru care instrumentul şi discursul muzical sînt o prelungire firească a convenţiei umane de limbaj. Şi nu pot să nu mă leg de ceea ce a fost, probabil, momentul cu adevărat frumos al „seratei“: „convorbirea“ cu Trilok Gurtu. (Nu punctez decît între paranteze bisul, care i-a făcut probabil fericiţi pe fanii lui Gary Moore, iertată să-mi fie trimiterea.)