OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cînd o persoană are manifestări al căror ton alunecă între poli opuşi e suspectă de oareşice dereglări în mecanismele adăpostite de cutia craniană. Însă, dacă persoana în cauză e artist(ă), e în general considerată complexă şi naşte cu certitudine reacţii puternice, chiar dacă nu întotdeauna pozitive. Katie Jane Garside ilustrează perfect această fărîmiţare artistică ce poate ori să inspire fascinaţie, ori să sperie.

Daisy Chainsaw, prima formaţie din care a făcut parte, a încercat să facă senzaţie, în realitate reuşind doar să facă impresie, atît în ceea ce priveşte stilul, cît şi versurile, videoclipurile fiind şi ele necondimentate (cu excepţia celui pentru melodia Hope Your Dreams Come True, inspirat de unul dintre romanele Angelei Carter, şi care mi-a adus aminte de atmosfera din Cabinetul Doctorului Caligari1). Totuşi, KJ era de pe atunci o şoimană, chiar dacă neexperimentată şi uşor transparentă.

Atitudinea şi expresivitatea ei din actele live au fost suficiente pentru a o înregimenta în mişcarea Riot Grrrl2, alături de Jen Smith, Allison Wolfe, Tobi Vail, deşi nu a contribuit în mod direct la propagarea acestui fenomen.

Vocea lui Katie e mult mai matură artistic; reacţiile ei sînt imprevizibile cînd fundalul se dezlănţuie animalic, prin faptul că e pe rînd în tandem cu el, în urma lui, cu o candoare specifică unei Lolite, manipulatoare, neputincioasă sau dominatoare. Pe lîngă piesele care stau cu un picior în heavy metal şi cu celălalt în goth rock, sînt şi cîteva care desfac tentacule specifice trip hop-ului, genul muzical cel mai conştient de senzualitatea lui.

Am zis mai devreme că albumul este un Wonderland4 deşucheat şi, deşi am disecat mai întîi partea instrumentală, mă refeream în primul rînd la versuri, care chiar merită citite ca scurte poveşti. Sînt uneori subtile şi tînguitoare, alteori macabre şi brutale, dar mai mereu frenetice, întinse pe frînghia unei coerenţe alunecoase, suprarealiste. Nu trebuie ratate Soda Dreamer, Cold Fish, Pretty Polly, Madraykin şi Sleep Walking. Aş recomanda înghiţirea întregului album, dar mă feresc să fac recomandări sufocante, mai ales pentru că, dacă aceste melodii vor fi digerate, pofta vă va împinge dincolo de ele.

După împăiere (Taxidermy) şi antologia egomaniei (Drink Me), The Butcher and the Butterfly (2005) îşi face dintru început anunţat caracterul oscilator între furie brută şi fragilitate. Titlul albumului este şi cel al ultimei piese, care, prin disperarea maternă, desface violent povestea unei sarcini întrerupte voluntar sau poate a sacrificării unui copil. Crispin Gray nu încetează nici acum să frîngă cu chitara armonii sau, din contră, să o tragă domol pe Katie Jane din isterii. Alături de el, fostul baterist The Clash, Pete Howard, fugăreşte ritmurile, de la note tribale la sălbăticia deja specifică trupei. Acest moment al discografiei lor nu este neapărat cel mai bun, dar este reprezentativ pentru tot ce a însemnat Queen Adreena pînă la el. M-a zdruncinat FM Doll, pentru că din versurile ei transpare oroarea unui incest. Pe Birdnest Hair, Garside îşi lasă vocea să se prelingă vulnerabil, cu o chitară empatică pe fundal, care nu forţează nota nici măcar pentru o secundă.

Dacă aţi ajuns pînă aici, puteţi avea siguranţa că următoarele trei albume nu se abat de la stilul plin de cotituri de pînă acum, fiind însă, în acelaşi timp, departe de monotonie. Garside trebuie, de asemenea, văzută în concert, într-o înregistrare a unuia dintre ele sau cel puţin în videoclipuri, pentru că este cu adevărat un personaj. Şi dacă v-a zdruncinat prea mult vulcanismul pe care l-a revărsat în Queen Adreena, faceţi cunoştinţă cu Ruby Throat, un duo în ale cărui melodii veţi găsi o Katie Jane diafană şi nicicum altfel.

1. Film mut german din 1920, încadrat în curentul expresionist şi regizat de Robert Wiene.

2. Mişcare feministă underground, care a pornit în SUA la începutul anilor ’90, asociată cu al treilea val al feminismului. Reprezentative sînt trupe ca Bikini Kill, Bratmobile, The Go Team, Heavens to Betsy.

3. Film din 2005 al regizorului Terry Gilliam.

4. Ţara Minunilor.