OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La ONB, primele zile de decembrie au stat sub semnul evenimentului, marcind implinirea a 85 de ani de la institutionalizarea teatrului a carui existenta a inceput odata cu istoricul Lohengrin dirijat de George Enescu. Repere ale primelor decenii – pornind de la acea prima seara, continuind cu premierele sau montarile succesive ale operelor si baletelor romanesti pina la neuitatul Oedip enescian din 1958 – s-au regasit in expozitia aniversara Opera Nationala 85 realizata in colaborare cu Muzeul „George Enescu“, deschisa pe 1 decembrie, onorind astfel, cum nu se poate mai „romaneste“, in specificul institutiei, Ziua Nationala.

Dar seara a fost programata premiera operei Nunta lui Figaro, omagiind compozitorul in „Anul Mozart“ printr-o prima coproductie autohtona (cu Opera din Timisoara), in colaborare cu CEE Musiktheater Viena, care a oferit si sustinere financiara si distributia alcatuita (in mare parte) din bursieri ai CEE. Astfel, melomanii ce „invadau“ sala au aplaudat tineri solisti romani, dar si din tarile vecine. Regia este semnata de Alexander Radulescu (din Germania), a carui viziune eterogena, cu prea multe erori, aberatii si prost gust, se voia inovatoare. Probabil singura idee cu adevarat inspirata (insa a… scenografei Adriana Urmuzescu) a fost derularea actiunii pe fundalul unui imens tablou inramat, cu panouri pe ingenioase miniturnante (miscate adesea fara sens), rama disparind in ultimul act cind, in albastrul noptii, siluetele dau o imagine de efect, personajele aparind apoi, in final, imbracate „de strada“, sugerind poate revenirea la realitate dupa o joaca „de-a secolul XVIII“. De ce totusi ritmul general treneaza, de ce Contesa asculta la usa cameristei, este dura si aproape isterica, trebuie sa vomite sau (probabil) sa incerce o sinucidere, cintind aria intinsa pe sofa (o pozitie dezastruoasa pentru interpret), asemeni Suzanei in „gradina“ actului IV? De ce, in farsa finala, cele doua nu isi „inverseaza“ rochiile, ci doar… palaria, uriasul „malacoff“ fiind lesne de recunoscut de catre orice ageamiu? De ce Contele e un badaran violent care trinteste (la propriu) pe toata lumea si chiar vrea sa isi loveasca sotia, raminind apoi singurul imbracat in costum de epoca, ratacit printre blugi si camasi moderne? De ce Figaro (care coboara in public) „converseaza“ cu dirijorul, de ce Basilio e in frac si se „retrage“ in fosa pe o scara, stind acolo, inutil, zeci de minute, iar Antonio-gradinarul, in haine de secol XXI, intra si iese din… cusca sufleorului, unde il ia si pe Conte sa-i arate… gradina castelului? Si lista de intrebari fara raspuns e lunga…

Distributiile au oferit, insa, citeva surprize: soprana Laura Tatulescu (din 2005 solista la Staatsoper Viena, unde, incepind din 5 ianuarie 2007, va interpreta chiar rolul Suzana in toate reprezentatiile cu acest titlu), in debut la ONB, a entuziasmat prin frumusetea glasului „incarcat“, vibrant si bine condus, prin suplete si expresivitate, prin jocul dezinvolt si simpatic, convingindu-i si pe cei mai sceptici ca… merita din plin sa fie in marile distributii vieneze; bas-baritonul croat Tomislav Lucic a etalat o voce extrem de interesanta, cu un potential de mare viitor, asemeni mezzosopranei bulgare Andreana Nikolova, care a abordat si aria solicitanta a Marcellinei cu siguranta tehnica, perfect in stil (spre deosebire de Jelena Stulic din Serbia), asa cum si tenorul timisorean Giorgio Nemeti a cucerit aplauze prin calitatea timbrului liric, prin eleganta si coloristica frazei (reliefate si in performanta arie); un alt Figaro cu un material vocal superb, dar mat, cu alura impunatoare (Ionut Pascu), un Conte sters (Florin Simionca), dar si unul ideal pentru mitocania personajului (Vicentiu Taranu), o Contesa frumoasa (Simonida Lutescu) si o alta inexpresiva, dar cu voce buna (Sovlia Pizurica din Serbia); din Albania un Cherubino nauc (Viklena Kamenica) si o Barbarina „in rol“ (Eriona Gjyzeli), apoi un Cherubin ucrainean (Anastasia Tverdohlib), un Bartolo moldovean (Iurie Maimescu) si doi Antonio „ametiti“ (Vasile Chisiu, Paul Basacopol). in plus, corul bun (pregatit de maestrul Stelian Olariu), orchestra, care a reusit doar partial sa tina „pasul“, sub bagheta dirijorului italian David Crescenzi (pe care l-am apreciat la superlativ in fosa Operei din Timisoara, luptind acum din greu sa omogenizeze ansamblul care insa a „patinat“ adesea), au dat viata, pe 1, 2 si 8 decembrie (cu soprana Snezana Savicic in rolul Suzana, rezolvat cu gratie si voce frumoasa), primei coproductii sub egida internationala.

Prefatat de lansarea CD-ului Electrecord cu opera Samson si Dalila de Saint Saëns (in rolurile principale: Elena Cernei, Ludovic Spiess, Dan Iordachescu, Nicolae Florei, la pupitru Kurt Adler), dar si de oferirea unor diplome, medalii si premii artistilor si altor inimosi (care, decenii la rind, au contribuit la ridicarea Operei la cota europeana din anii ’60-’80), spectacolul ce incheia seria aniversara a confirmat un demers de certa noutate in sine, dar sper ca totusi, in viitoarele reprezentatii, gafele si stupiditatile regizorale sa dispara, iar miscarea sa cistige un plus de cursivitate, pentru binele teatrului, dar si pentru a-l onora cu adevarat pe Mozart.