OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intimplarea a facut ca, la doar citeva zile dupa spectacolul baroc oferit de Academia Ambronay, sa patrundem din nou in lumea fascinanta a muzicii de epoca, de aceasta data in interpretarea unor artisti romani care, cu siguranta, la fel de implicati in talmacirea creatiei din alte vremuri, ofera, cu fiecare concert, clipe de incintare celor care nu reactioneaza numai la „produse“ ce beneficiaza de o reclama intensa sau de patronajul vreunei ambasade.

Pentru ca orice meloman autentic asteapta cu bucurie programele Studioului de muzica veche, care propune partituri de o diversitate cuceritoare, fie din marea literatura preclasica, fie descoperite in urma cautarilor asidue, aici sau peste hotare. Iar cota de interes este subliniata si de faptul ca excelentii membri ai formatiei – Georgeta Stoleriu, Anca Iarosevici, Verona Maier, Robert Dumitrescu – abordeaza, in aceeasi seara, diverse instrumente din veacurile trecute, demonstrind inca o data complexitatea lor profesionala.
Sub cupola Ateneului, am ascultat pagini din creatia lui Händel. Soprana Georgeta Stoleriu, in compania colegilor sai, a interpretat, in maniera sa atit de speciala, ariile Rejoice (din oratoriul Messiah) si Meine Seele hort, cantatele Ars français si Il gelsomino, punindu-si in valoare limpezimea glasului, puritatea si eleganta frazei, dictia impecabila in germana, italiana, engleza, dar mai ales cunoasterea stilistica si firescul cintului incarcat de bucurie, stralucire si sensibilitate. Mai „altfel“ decit in concertele anterioare (in care, in general, evolueaza intreg ansamblul), Verona Maier – clavecin si Anca Iarosevici – viola da gamba au optat pentru Sonata in si minor, ce a readus parca sonurile evocatoare de reverente dansante si melancolii castelane.

Au urmat apoi Robert Dumitrescu (alternind viola da gamba tenor cu lauta) si Georgeta Stoleriu, in formula interpretativa a Suitei scotiene din secolele XVI-XVII, care, grupind piese scrise de… anonimi, a cucerit prin finetea si spontaneitatea liniilor, filigranul ornamentelor si verva expresiva, soprana sustinind si percutia, dar si, firesc, secventele vocale de o factura total diferita, dar la fel de solicitanta. A lasat, ca de obicei, impresia de simplitate si dezinvoltura, rezultat al tehnicii sale performante, dublata de experienta si de daruirea si credinta cu care cinta. Ea a oferit, astfel, publicului, datorita si companiei minunatilor sai colegi, la fel de pasionati si implicati in redarea unor asemenea pagini, clipe de elevata cufundare in superba muzica a unei lumi de altadata. Si tocmai de aceea am regretat sincer ca programul nu a fost mai amplu, dar si ca snobii sau chiar cronicarii nostri se extaziaza doar cind interpretii sosesc din strainatate, chiar daca, nu o data, artistii romani sint mult mai valorosi, singurul lor „dezavantaj“ fiind tocmai faptul ca… sint „ai nostri“.

Cu o zi inainte, in foaierul Operei Nationale Bucuresti, am aplaudat alti artisti de cota. Este vorba despre recitalul aniversar al tenorului Florin Diaconescu, moment ce a prilejuit atit reintilnirea cu arta sa de adevarat interpret, cit si cu invitatii sai: balerinul Razvan Mazilu, actorul Eusebiu Stefanescu si Dan Mizrahi (in dubla ipostaza, pianist si compozitor). Un public numeros a redescoperit expresivitatea, talentul, muzicalitatea si intelegerea cu care tenorul se apropie de miniatura vocala, pornind de la sensul cuvintului reliefat cu inteligenta, subliniind astfel starile atit de variate cuprinse in lieduri de Schumann, Hue, Satie, dar si Dima, Scheletti, Bentoiu sau Jora (la pian s-a aflat tinara Liana Mares de la ONB). Au urmat piese compuse de Valentin Teodorian si Dan Mizrahi. Florin Diaconescu s-a dovedit a fi, deopotriva, un amfitrion cuceritor. Si-a prezentat el insusi programul intr-o maniera agreabila, punctind legatura „de suflet“ cu o anume lucrare, remarcindu-se si de aceasta data constanta sa dorinta de a promova creatia romaneasca.

Daca actorul Eusebiu Stefanescu a dorit sa ne convinga ca… improvizeaza o dedicatie in versuri pentru sarbatorit, recitind apoi poeme de Mihai Eminescu, Ion Barbu si Nichita Stanescu, apreciatul balerin Razvan Mazilu a incintat prin plasticitatea miscarii, prin nervul si expresia fiecarui gest, prin bucuria dansului pe care se simte ca il traieste cu intreaga fiinta, oferind Autoportret 1940 in coregrafia inspirat gindita de Florin Fieroiu. Prefatat de cuvintul rostit de directorul Operei, Catalin Ionescu-Arbore, recitalul sustinut de Florin Diaconescu a fost, asa cum ma asteptam, o proba de arta si de dragoste pentru un gen pe care doar putini stiu sa-l cinte „cum trebuie“, fiind unul dintre cei citiva solisti romani care au abordat, de-a lungul carierei deopotriva opera, opereta, partiturile vocal-simfonice si liedul sau chiar romanta de buna calitate. De ce printre spectatori nu s-au aflat decit trei fosti colegi de scena, de ce solistii mai tineri ai teatrului sau studentii nu au onorat, macar din curiozitate, acea seara speciala? Este o intrebare deja retorica, dar care, din pacate, revine destul de des…