OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am asistat la ultima premieră – pînă acum au mai fost trei! – a versiunii scenice Evgheni Oneghin de Ceaikovski la Opera Naţională din Bucureşti. Am aşteptat mult şi cu nerăbdare seara de duminică, 22 martie, şi, parţial, speranţele mi-au fost împlinite. Departe de a fi fără cusur, spectacolul este totuşi o demonstraţie a ceea ce numim „teatru muzical“, cu fastul, splendoarea şi anvergura presupuse de prima scenă lirică a unei ţări. Şi dacă am afirmat acest lucru, sînt obligată să îmi încep comentariul cu trimiteri la teatralitatea montării. O fac cu plăcere. Nu pot vorbi însă pe rînd despre regizor, despre scenograf, despre creatorul de costume, deoarece toţi aceşti trei artişti – Ion Caramitru, Maria Miu şi Viorica Petrovici – au reuşit un tot estetic unitar indestructibil. Dacă decorurile Mariei Miu nu ar fi fost atît de frumoase, de sugestiv-romantice şi atît de uşor de manevrat „la vedere“, regizorul Ion Caramitru nu ar fi avut ocazia să îşi mişte personajele natural, eficient scenic, teatral (în sensul cel mai nobil al cuvîntului) şi poetic în spiritul epocii.

 

Efectul puternic pe care tabloul scenei îl exercită asupra privitorului este susţinut şi potenţat de costumele imaginate de Viorica Petrovici – de un bun-gust desăvîrşit, colorate, somptuoase, grele şi opulente –, fiecare dintre acestea fiind gîndit şi creat în sprijinul interpretului pe care îl ajută să se transforme în personaj. Din spectacolul cu adevărat extraordinar pe care acest Evgheni Oneghin îl oferă publicului, nu trebuie uitat aportul unui lighting designer în persoana lui Chris Jaeger. Datorită imaginaţiei sale creatoare, vraja luminilor şi a umbrelor se înstăpîneşte de la primele minute şi pînă la lăsarea cortinei. Graniţa dintre vis şi realitate, dintre tablourile instantanee-de-epocă şi scenele palpitînd de viaţă este mereu ascunsă şi nesigură. Mă opresc aici cu comentariul, în speranţa că v-am trezit curiozitatea şi că veţi dori să descoperiţi singuri întregul univers de rafinamente estetice şi accesorii teatrale folosite cu deosebită măiestrie de cei trei artişti.

 

Am regăsit toate aceste calităţi într-un singur moment – aria lui Gremin, în interpretarea basului Pompeiu Hărăşteanu. O menţiune aparte merită pata vie de culoare pe care o aduce personajul Triquet, interpretat agil şi convingător atît vocal, cît şi scenic de tenorul Florin Diaconescu, apoi trebuie apreciată frumuseţea vocii şi a sensibilităţii interpretării tînărului tenor Teodor Ilincăi în rolul lui Lenski. În rest însă… Deşi distribuţia de premieră a cuprins nume de referinţă ca Iordache Basalic (Oneghin), Crina Zancu (Tatiana), Oana Andra (Olga), Gabriela Drăguşin (Larina), Ecaterina Ţuţu (Filipievna), din punct de vedere muzical, această versiune Oneghin este foarte departe de ideal. M-au întristat, în mod special, lipsa de expresivitate în marile momente muzicale – mai ales în tabloul 2, duetul Tatiana-Filipievna şi apoi celebra scenă a scrisorii –, lipsa de armonizare a vocilor soliste în ansambluri (mai ales în cvartete) şi totala absenţă a amprentei stilistice ruse – cîntatul plat şi, mai ales, dur. În duetul Oneghin-Tatiana din ultimul act, am avut senzaţia că asist la un spectacol verdian şi că pe scenă se înfruntă de Luna cu Leonora (Trubadurul).