OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Asteptat cu nerabdare de miile de melomani, maratonul de 24 de zile, Festivalul Enescu – editia a XVIII-a – a adus citeva noutati. Seara inaugurala, gindita de Ioan Holender ca o „parada“ a solistilor nostri care evolueaza in strainatate, a fost, insa, o alaturare de glasuri frumoase, in interpretari… variabile, unii cintind 3 minute, altii 12 (de ce?). Ei au fost prezentati chiar de directorul Staatsoper Viena, care, in maniera sa inconfundabila, le-a hiperbolizat sau diminuat performantele artistice. Holender a subliniat anvergura artei romanesti in lume, cei 13 solisti fiind doar o parte dintre cei aplaudati pe mari scene lirice. Orchestra Operei Nationale a sunat mai bine ca altadata, iar dirijorul Gheorghe Costin s-a straduit sa ii acompanieze.

Un alt aspect nou a fost comasarea creatiei autohtone in patru seri succesive, cu lucrari exceptionale sau interesante, din genuri foarte diverse, in interpretari adesea excelente. De ce nu s-au derulat alternativ cu programele oaspetilor straini nu am inteles, pentru ca muzica romaneasca a fost astfel „decupata“ din contextul universal unde isi are locul. Dar cu siguranta am aplaudat maestri de reala valoare, ascultind si doua lucrari premiate la concursul 2005, semnate de Diana Rotaru si Kim Young-Guk. Nu am inteles nici de ce s-a inversat adesea ordinea anuntata, evenimentul transformindu-se astfel intr-un „concert-ghicitoare“.

Din 6 septembrie, dupa concertul Cvartetului Voces (intr-o forma „de zile mari“, comparativ cu cea de la Sinaia), a debutat seria ansamblurilor straine. Orchestre de Paris, cu Christoph Eschenbach la pupitru, a captat atentia publicului mai mult in seara urmatoare, prin sonoritate si expresivitate; violoncelistul Steven Isserlis nu m-a convins in Simfonia concertanta de Enescu, renumitul violonist Pinchas Zuckerman s-a „menajat“ in Concertul de Bruch, sunetul superb si tehnica impecabila nereusind sa compenseze indiferenta afisata; iar in bisul acordat pe vioara luata din orchestra ne-a cintat ironic Gute Nacht... De ce nu Jingle Bells? Dar a doua zi, cu ansamblul sau Zuckerman Chamber Players, violonistul si-a regasit tonusul, oferind un concert cameral minunat.
Si pianistul Boris Berezovski – o alta celebritate – a dezamagit teribil in Concertul de Grieg. „Fusereala“ sa a fost insa compensata din plin de exceptionala calitate a Orchestrei din Oslo care, sub bagheta excelentului Jukka-Pekka Saraste, a incintat in suita de Sibelius, pentru ca a doua zi sa electrizeze in special in opusuri de Bártok sau Ravel, oferind si o versiune surprinzatoare suitei enesciene Sateasca, dar si bisuri superbe de Grieg sau Sibelius.

Au inceput si „noptile de weekend“. Ansamblul Europa Galante a entuziasmat in special in programul de simbata, cu lucrari de Geminiani, Vivaldi si Sammartini, cintate pe instrumente de epoca. Iar duminica, Orchestra de camera a Filarmonicii bucurestene, dirijata de Cristian Mandeal, a propus Arta fugii de Bach (orchestratia de Erich Bergel), partitura elevata, cintata cu rigoare.
La Ateneu, au evoluat Corurile Antifonia (Cluj), Madrigal, Preludiu si Corul Radio cu piese romanesti de ieri si de azi, iar pe scena mare am ascultat Concertul de David Helfti, premiat in 2005 (solista Diana Jipa). Duminica au putut fi ascultati si cistigatorii Concursului Enescu: exceptionala violonista Anna Tifu (Italia) in Concertul de Sibelius si pianistul rus Eduard Kunz, performant si imprevizibil in Concertul nr. 1 de Ceaikovski, in compania Filarmonicii iesene dirijate de Ilarion Ionescu-Galati, respectiv Emil Simon.
Suprapunindu-se, din pacate, peste concerte, prima seara de opera, Carmen de Bizet, a adus pe scena Operei Nationale o celebritate – tenorul José Cura, cu glas baritonal, masiv, o aparitie cuceritoare – si o Carmencita cam lirica, dar frumoasa si sensibila. Ambii au dezamagit in primele doua acte, insa au electrizat in ultimele doua, cind si jocul a devenit temperamental si expresiv. Soprana Nicoleta Ardelean a fost o foarte buna Micaela (infinit superioara Violetei din concertul inaugural), iar baritonul Stefan Ignat a aparut in Escamillo. Ansamblul ONB a evoluat sub conducerea unui dirijor eficient – Mario de Rose –, care a coordonat spectacolul cu precizie, desi nu au lipsit decalajele.

La Teatrul National, am urmarit (dupa premiera de la Sibiu) Tragedia lui Carmen, montata de Ion Caramitru, adaptare de Peter Brook si Marius Constant dupa opera lui Bizet, in general bine interpretata, cu o derulare densa si fluenta, cu personaje pregnante, apreciata de public si de specialistii de teatru, mai putin de catre cei care nu erau dispusi sa accepte „rezumatul“ operei sau inversarea unor momente, inventarea unor duete etc. (din motive care… imi scapa).
Zece zile de muzica (prea) multa, cu surprize foarte placute si… nu prea, cu Sala Palatului si Ateneul (aproape) pline, cu Piata Festivalului, unde nu am ajuns decit alergind de la o sala la alta si cu enorma oboseala, pentru ca toti vrem sa vedem… tot. Dar maratonul va continua si mai solicitant…