Marţi, 24 martie, Marcin Dylla a
susţinut un recital memorabil, în cadrul Festivalului
Internaţional de Chitară (18-25 martie). Dylla a cîştigat,
pînă la 32 de ani, aproximativ 40 de concursuri internaţionale
şi a cîntat în zeci de ţări. Face parte din specia
rară a artiştilor interpreţi la chitară, cu standarde similare
celor respectate de violonişti sau pianişti. Programul, alcătuit
exclusiv din lucrări originale pentru chitară, i-a derutat pe mulţi
prin nivelul artistic şi componistic ridicat.
Concursul a avut trei momente ieşite
din comun: reinventarea unei piese consacrate, descoperirea unei
capodopere şi depăşirea unui model.
Reinventarea s-a produs în cazul
Sonatei romantice de Manuel Maria Ponce. Acesta a compus în
prima jumătate a secolului al XX-lea, fiind considerat compozitorul
naţional al Mexicului. Cele cîteva piese solo şi Concierto
del sur fac parte din repertoriul curent al chitarei. Surpriza şi
entuziasmul au fost cu atît mai mari cu cît Marcin Dylla
a exploatat resursele de idei ale sonatei acolo unde se credea că
totul e ştiut. Forţa sa de convingere şi imaginaţia nu au fost
egalate decît de o virtuozitate stupefiantă.
Descoperirea a însemnat
interpretarea lucrării Music of memory de Nicholas Maw, scrisă în
1989. Muzica zilelor noastre nu prea îşi găseşte amatori
printre chitarişti, în parte din cauza lipsei de cultură
muzicală, dar şi pentru că potenţialul expresiv al instrumentului
în acest limbaj este subestimat. Music of memory reprezintă un
tur de forţă atît pentru public, cît şi pentru
interpret, care supravieţuieşte sau clachează în urma a
douăzeci de minute de concentrare şi împingere pînă la
limită a tehnicii şi sonorităţii. Depăşirea modelului a
reprezentat-o interpretarea originală a Rossinianei nr. 3 de Mauro
Giuliani, piesă care a devenit omonimă cu varianta lui Carlo
Marchione, marele chitarist italian. Dylla a arătat că îţi
poţi găsi propriul drum dincolo de exemplul perfecţiunii – Dylla
a fost studentul lui Marchione – şi că personalitatea sa poate
impune o nouă abordare.
După recital, mi-a acordat un
interviu, pe care îl redau mai jos.
Marcyn Dylla:
„să redau cu chitara ceea ce aud
independent de ea“
Care au fost lucrurile cele mai
importante pe care le-aţi învăţat în urma experienţei
acumulate în numeroasele concursuri la care aţi participat?
Competiţiile cred că m-au ajutat să
găsesc motivaţii profesionale şi să progresez. În acelaşi
timp e vorba de a concura cu tine însuţi. La început,
adolescent fiind, voiam să cîştig concursuri ca să
demonstrez că sînt foarte bun, dar după primele două-trei
succese mi-am pus întrebarea: „Şi ce-i cu asta?“.
Întotdeauna am fost obişnuit să-mi privesc viaţa dintr-o
perspectivă detaşată şi am înţeles cît e de scurtă
şi de neînsemnată. Ca artist, te afli într-un proces
continuu de acumulare, indiferent de vîrstă. În cazul
meu, premiile nu a fost niciodată un scop în sine. În
mod sigur, am fost interesat şi de latura financiară a acestora,
dar, în primul rînd, concursurile m-au ajutat să mă
dezvolt profesional. De fiecare dată am studiat cel mai bine un
repertoriu nou, atunci cînd m-am pregătit pentru un concurs.
Am făcut parte şi din jurii internaţionale şi am constatat că de
multe ori diferenţa dintre locul întîi şi locul al
doilea e dată doar de detalii subiective de evaluare. E bine să iei
în serios o competiţie înainte să înceapă, dar
să nu o iei prea în serios după ce s-a încheiat,
indiferent de rezultatul obţinut.
Există diferenţe importante între
felul în care vă simţiţi pe scenă într-un concurs şi
starea interioară dintr-un recital?
Da. Sincer să fiu, nu-mi aduc aminte
concret cam ce-mi trece prin minte cînd cînt într-un
concurs, dar senzaţia este mult mai intensă decît într-un
concert. Concertele sînt mult mai lejere, mai frecvente şi nu
trebuie să-ţi pese de fiecare detaliu. Concursurile, în
schimb, nu prea îţi produc bucurie.
Din moment ce aţi ajuns la
vîrsta-limită de participare şi aţi renunţat deja să vă
mai înscrieţi, cum vă găsiţi acum motivaţia de a continua?
E vorba de un pas necesar. Aş numi
momentul acestei treceri către activitatea liberă concertistică
„pasul către maturitate“. Începi să-ţi pui mai multe
întrebări despre artă, despre viaţa ta şi despre cît
din ea eşti dispus şi capabil să dedici artei. Cumva, existenţa
se problematizează mai mult. Nu am încă răspunsul la
întrebarea – „de ce fac asta?“. E o căutare. Deocamdată
îmi urmez impulsul, nevoia de a cînta, de a mă exprima
prin muzică. Simt o energie „secretă“ care-mi cere să iau în
fiecare dimineaţă chitara şi să cînt, dar răspunsuri mai
profunde încă nu am. Uneori, chitara mi se pare doar un
instrument, adică ceva limitat, şi care nu poate transmite tot ceea
ce vreau să spun, şi parcă mă lupt cu ea. Ascult muzică diversă
şi atunci mi se deschid noi perspective. Încerc să ajung la o
formă mai obiectivă de interpretare, mai universală, care nu
depinde de instrumentul la care cînt şi care poate fi la fel
de bine atinsă la vioară sau la pian.
Cum influenţează raportul dintre
această tendinţă către obiectivarea expresiei şi „lupta“ cu
limitele instrumentului, felul în care învăţaţi o
piesă nouă?
Mai întîi citesc partitura,
o cînt în gînd, fără chitară, şi îmi
configurez sonoritatea pe care vreau să o realizez. Abia după aceea
o încerc şi mă raportez mereu la acea imagine iniţială,
ideală. Nu e întotdeauna posibil, dar acesta este scopul pe
care îl urmăresc mereu – să redau cu chitara ceea ce aud
independent de ea. Nu mă întreb niciodată dacă pot să o
fac, ci cum.
Vă vedeţi cîntînd la un
alt instrument decît chitara?
Greu de zis... Acum cîţiva ani
mi-ar fi plăcut să cînt la violoncel. Să fii dirijor e ceva
extraordinar. Ba nu! Un dirijor celebru, asta ar fi ceva fantastic
(rîde)!
Aveţi vreun compozitor sau stil
muzical preferat?
Da, dar e mereu altul. De un an sînt
înnebunit după Bruckner, mai ales în interpretările lui
Celibidache şi Abbado. Cînd i-am povestit unui prieten dirijor
despre asta, mi-a replicat că nu-şi poate imagina ceva mai diferit
de chitară decît Bruckner. Poate tocmai de-asta îmi şi
place.
Am observat că nu prea cîntaţi
transcripţii din repertorii străine şi preferaţi muzica originală
pentru chitară. Există un motiv anume?
Da şi nu. Adevărul este că-i foarte
greu să găseşti aranjamente convingătoare, dar nu sînt un
extremist. Am auzit, de exemplu, muzică de Bach interpretată la
marimbafon şi mi s-a părut extraordinar.
Apropo de Bach, de ce îl evitaţi?
Nu îl evit, dar cred că nu e
încă timpul. Vreau să aduc ceva nou, original, cînd voi
cînta Bach. Nu mă ţin departe intenţionat, dar deocamdată
mai aştept.
Vă mulţumesc.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters