OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Deşi 2009 este un an generos în aniversări şi comemorări muzicale, nici una nu pare să intereseze suficient organizatorii de evenimente popular-culturale. Potenţialul de piaţă al numelor vizate – Händel, Haydn şi Mendelssohn – arată onorabil, dar cu un impact insuficient de atrăgător pentru prime time news. Probabil că prima explicaţie ar fi de găsit în scuturarea celor trei de coroanele şi epoleţii acordaţi cu entuziasm de contemporani, în favoarea unor eroi mai strălucitori. Elvis Presley a fost regele rock’n-rollului, dar doar pînă la Michael Jackson, învestit king of pop şi sanctificat the greatest of all time, graţie aurei lacrimogene a morţii premature. Desigur, gusturile intens hrănite prin media muzicii uşoare nu pot fi luate la fel de în serios ca o istorie critică veche de 150 de ani, dar întrebarea cu privire la justeţea judecăţilor estetice rămîne. Compozitori consacraţi, aniversaţii amintiţi mai împart, pe lîngă reputaţie, şi pierderea statului de idol avut cîndva: Händel n-a avut concurenţă în vocal-simfonic vreo 70 de ani, pînă la redescoperirea lui Bach; Haydn a fost ales geniul veşnic tînăr, doar pentru a îngroşa peste puţină vreme rîndurile respectabililor, la apariţia lui Mozart; Mendelssohn, în sfîrşit, a ratat scenariul romantic al apoteozei postume, alunecînd din Panteon odată cu dispariţia fizică.

 

Dacă Mozart a murit prea tînăr, la aproape 36 de ani, lăsîndu-ne să regretăm neîmpăcaţi lipsa unei Simfonii nr. 42, cei 38 de ani ai lui Mendelssohn nu impresionează decît, cel mult, uman. Ambiguu prin origini, anacronic prin fapte, irelevant prin consecinţe, compozitorul care „a început ca un geniu şi a sfîrşit ca un talent“ (Hans von Bülow) nu a avut vreo calitate care să nu-i fie ulterior imputată. Mai întîi, educaţia. Născut într-o famile bogată şi faimoasă – nepot al marelui filozof Moses Mendelssohn şi fiul bancherului Abraham –, micul Felix s-a lansat drept copil-minune într-un secol XIX deja obişnuit cu astfel de miracole, în conservatorul Berlin, oraş avid de atingerea unei glorii culturale pe măsura celei militare. Nu există, practic, un muzician mai educat decît el. Admiraţia în faţa multitalentului său – la 16 ani traducea din Horaţiu, picta şi scria poezii – s-a transformat mai tîrziu în motiv de condescendentă repudiere, de pe poziţia avîntului îndrăzneţ al originalităţii. Studierea intensă a lui Bach şi Händel, compunerea de fugi şi canoane, păstrarea formelor clasice, dexteritatea precoce în stăpînirea genurilor serioase respectau toate condiţiile de breaslă şi burgheze ale revendicării autorităţii, atrăgîndu-i respectul lui Goethe şi Cherubini, dar l-au ajuns din urmă, plasîndu-l printre clasicişti, academici şi alte grupuri cu proastă reputaţie.

 

Crescut de Zelter la Singakademie, Mendelssohn şi-a consumat cea mai importantă parte a vieţii în compunerea de muzică vocală religioasă. După ce a ascultat cursurile lui Schleiermacher, ţinute la Universitatea din Berlin, s-a angajat entuziast în revigorarea protestantismului, considerîndu-se un apostol al răspîndirii unui nou sentiment al sacrului în artă. Nobil în intenţii şi prolific în acţiuni, nu avea însă cum să intuiască întorsătura pe care a luat-o istoria. Confruntată cu pozitivismul şi individualismul, imaginea sa de titan al muzicii corale a căpătat profilul pseudopietist şi filistin al anilor prepaşoptişti şi i-a fost ataşată ca un stigmat poziţia deloc măgulitoare de vîrf al epocii Biedermeier. Să te naşti ca un nou Mozart – ce binecuvîntare! Să rămîi apolinic în mijlocul tuturor revoluţiilor – ce oroare! La sfîrşitul secolului care ne-a lăsat gustul pentru excese, aproape nimeni nu-i mai acorda lui Mendelssohn recunoaşterea vreunei reuşite. În cultivarea tradiţiei – epigon, niciodată continuator în progres; în obsesia timpului pentru poetica muzicală – inspirat, dar întrecut de Schubert şi de prietenul său Schumann; în vocal-simfonic – conformist şi sentimental, inventator al kitsch-ului muzical religios; în instrumental – nici profund, nici virtuoz. Dacă popularitatea enormă de care se bucura creaţia pentru cor în spaţiul anglo-saxon, şi care o depăşea cu mult pe cea a muzicii simfonice şi de operă, i-a asigurat celebritatea (pentru a ajunge, în posteritate, un dezavantaj major), nici măcar faima de compozitor-al-unei-singure-lucrări (ca mulţi alţii) nu l-a scutit de observaţii ironice: Concertul pentru vioară şi orchestră a rezistat în timp nu datorită valorii, inferioară celor cu adevărat mari, ci doar pentru că acestea din urmă se numără pe degetele de la o mînă.

 

Vorbind de origini, toate ambiguităţile rămîn secundare în comparaţie cu destinul pe care l-a împărţit cu Heine, Meyerbeer sau Kurt Weill: iudeitatea. Aici, Mendelssohn îşi caută şi astăzi confortul, unii evrei avînd dificultăţi în a-i tolera convertirea la creştinism. Deşi astfel de perspective nu mai joacă nici un rol în analiză, un secol de denigrare a lăsat urme durabile în percepţia creaţiei sale, rămasă în mare măsură subapreciată, tendenţios interpretată sau, pur şi simplu, necunoscută. La doar trei ani după moartea sa, Richard Wagner publica celebrul eseu Iudeitatea în muzică, care avea să marcheze începutul includerii antisemitismului în discursul muzicologic. Pe aceste baze ideologice, neoclasicismul celui mai mare compozitor evreu de pînă atunci era semnul artificialului şi al mimetismului, la rîndul lor expresii ale identităţii alogene. Aberaţiile au culminat cu intervenţia brutală a regimului nazist, care l-a exclus din programele de concert şi i-a distrus statuia aşezată în faţa Conservatorului din Leipzig, pe care compozitorul îl fondase în 1843.