OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In vremea copilariei mele, circula, in mediile culturale modeste, iubitoare de romante, melodii populare sau cintece de pahar, un termen astazi disparut – acela de muzica grea. Ce era muzica grea? Era o muzica fara cuvinte si pe care (spre deosebire de muzica usoara) nu se putea dansa ori juca. Dar de ce era ea numita „grea“? Din mai multe motive: in primul rind era greu de inteles pentru ca nu avea cuvinte care sa-ti povesteasca subiectul, in al doilea rind era greu de ascultat pentru ca necesita atentie pe perioade de timp indelungate (deci, rabdare) si in al treilea rind lasa impresia de gravitate si seriozitate – nu degeaba se folosea ea pentru jurnalele de actualitati (unde apareau „oameni cu greutate“) sau in zilele de doliu national (atunci cind dispareau „oameni cu greutate“).

Cit despre cei care chiar ascultau muzica grea, acestia isi numeau genul preferat muzica serioasa. Prin aceasta ei intelegeau o muzica la care compozitorul munceste mult, interpretului i se cer abilitati deosebite, iar publicul trebuie sa aiba un comportament serios, adica decent, si un numar de cunostinte teoretice de genul: un concert instrumental clasic are trei parti, iar de aplaudat, aplauzi numai la sfirsit.
Desi au trecut de atunci mai bine de patruzeci de ani, iar termenii de muzica serioasa sau grea si muzica usoara sau de joc au fost inlocuiti cu cei de muzica culta si de divertisment, distantele dintre adeptii celor doua categorii cu mentalitatile aferente au ramas, in mare, cam aceleasi. Voi cita in acest sens ceea ce scria, cu putina vreme in urma, un prieten compozitor. Ceea ce ma intereseaza nu este sa polemizez cu el in public (de altfel, cartea din care citez are importante merite in muzicologia romaneasca), ci sa semnalez un anumit fel de a vedea lucrurile, larg raspindit printre compozitorii si interpretii de muzica culta de la noi.

„Dar rockul, muzica usoara, muzica lautareasca? Nu alcatuiesc ele ceea ce am putea numi argoul muzicii? Numai ca, daca argoul vorbit alimenteaza mai mult ori mai putin copios vorbirea uzuala (limba literara, adica), argoul muzical se hraneste intensiv din muzica asa-zis culta, afisind un mimetism involuntar. Ce reprezinta, bunaoara, organizarea spatiala a muzicilor de divertisment daca nu o epura a sistemului tonal dezvoltat de muzicile clasico-romantice? Ori alcatuirile formale care preiau din simfonismul clasic european unitatile cvadrate solidare frazelor simple si simetrice? [...] Argoul muzical [...] este un limbaj destinat in buna parte celor care populeaza mahalalele spiritului si care tinjesc dupa instalarea intr-un confort voluptuos epidermic. [...] Contrar lingvistului care ar putea considera argoul ca un limbaj natural, iar limbile normative drept un ersatz, muzicologul va trebui sa delimiteze muzicile culte, ca fiind limbaje naturale, de muzicile argotice, identificabile unor succedanee sonore.“

Ceea ce inteleg eu de aici (luind-o de la coada spre cap) este ca avem un Louis Amstrong si o Edith Piaf care sint niste surogate de Stravinski si Anton Webern. Ne trebuie apoi citiva muzicologi care sa delimiteze muzica „artificiala“ a acestor cintareti de limbajul „natural“ practicat de compozitorii mai sus mentionati. Acest lucru ne va ajuta sa iesim o data pentru totdeauna din mahalalele spiritului unde ne-au tirit, sa spunem, textele lui Leonard Cohen sau Joni Mittchel. Daca din intimplare sintem sedusi de vocea lui Ray Charles, sa nu ne amagim... Nu e decit o traire „voluptuoasa“ si „epidermica“, de care ar trebui sa ne lepadam rusinati. Cit despre Jimmy Hendrix, el este un artizan de fraze patrate, simple si simetrice pe care le putem gasi deja cu o suta cincizeci de ani inainte in liedurile lui Schubert. Iar o trupa ca Police nu face decit sa preia organizari spatiale, clisee din muzica clasica si romantica. In sfirsit, „hranindu-se intensiv din muzica culta“, Dona Siminica si Romica Puceanu „afisau un mimetism involuntar“.
Daca frazele citate mai sus ar fi fost scrise intr-o tara din Vestul Europei (ca sa nu mai vorbim de America), ar fi declansat imediat un scandal public. La noi, ele au trecut neobservate. Eu inteleg si impartasesc frustrarile celor care vad cum se atomizeaza, amalgameaza si, in ultima instanta, degradeaza „muzicile“ de azi.

Sint de acord ca supraabundenta si excesul au dus la o alterare a gustului si la un dezinteres fata de muzica, contrabalansat doar prin cresterea paranoica a intensitatii sonore sau prin invazia de asa-zise vedete. Stiu ca cei care ar dori sa asigure o anumita calitate actului muzical, artisti, critici si public, se simt ca aparatorii unei cetati care, luati prin surprindere, nu-si dau seama din ce directie sint bombardati si cu cine ar trebui sa se bata. Totusi, nu cred ca facem vreun serviciu cuiva iesind in public cu argumente elitiste, europocentriste si, in ultima instanta, rupte de real. O incursiune in afara zidurilor cetatii asediate ne-ar putea da o viziune mai obiectiva asupra cimpului de batalie din muzica zilelor noastre. Si ne-ar arata, poate, ca faimoasele ziduri in spatele carora ne-am adapostit se afla doar in mintea noastra si pot fi spulberate intr-o singura clipa.