OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Frumoasă şi neaşteptată surpriză ne-a oferit ultimul concert simfonic de la Ateneul Român. Alături de recitalul cu sonate pentru vioară de Mozart, care a încheiat un întreg ciclu, interpretate subtil şi viguros de noua stea a artei violonistice româneşti numită Alexandru Tomescu, acompaniat discret şi nuanţat – ce poate fi mai greu decît simplitatea? – de o experimentată mozartiană precum pianista Dana Borşan şi recitalul violonistului Daniel Podlovschi cu sonate de Jean-Marie Leclair – la pian, impenetrabilul şi imperturbabilul Nicolae Licareţ –, concertul variat şi multinaţional asezonat de echipa de programatori a Filarmonicii „George Enescu“ a fost, realmente, un succes. Taman cînd criza mondială se vîntură peste tot şi veştile rele cu atacuri armate şi jafuri zgomotoase se adună precum notele pe portativele muzicienilor. Împuşcătura din Oedipe devine de actualitate: cine şi de ce a tras?\

 

Nu are rost să deschidem paranteze deja bine fezandate la nivelul dezbaterilor academice sau al polemicilor publicistice, ci vrem doar să subliniem, încă o dată, virtuţile schimburilor culturale. Ceea ce era o valoare „naţională“ a devenit deja bun „internaţional“, ceea ce părea doar o expresie exotică pe un anumit meridian a devenit, oficial uneori, „patrimoniu“ al „umanităţii“.

 

Un variat şi neortodox program a livrat Filarmonica „George Enescu“ melomanilor bucureşteni, care au umplut pînă la refuz Sala Mare a Ateneului Român, fără ca, pe afişe, să apară neapărat nume din „lista scurtă“ a valorilor universale. Chiar dacă şi Rachmaninov, Ştefan Niculescu sau Richard Strauss sînt distinse personalităţi ale muzicii europene din ultimul veac. Combinaţia, aparent exotică, a celor trei compozitori cu un dirijor româno-elveţian şi a doi solişti ieşiţi din norma curentă a făcut posibilă glosa noastră de astăzi. Căci, dacă şeful de orchestră Nicolae Moldoveanu este mai cunoscut prin marile metropole ale Europei, saxofonistul francez Daniel Kientzy şi pianista japoneză Naoko Anzai sînt prezenţe familiare publicului român. Bref: am avut parte de Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră op. 18 în do minor de Serghei Rahmaninov – un rus de frunte ajuns şi californian pe meleaguri americane, prin răsucirile istoriei... – în interpretarea unei pianiste japoneze, Naoko Anzai, instalată bine în viaţa de concert europeană. Dirijorul Nicolae Moldoveanu a fost o surpriză agreabilă pentru noi, să recunoaştem. Mai ales în partea doua, cu suita din opera Cavalerul Rozelor, unde a pus în valoare coloritul şi melodicitatea unei partituri celebre. Te miri de unde mai apare cîte un muzician român pitit între faldurile succeselor internaţionale şi revenit nostalgic prin ţara de obîrşie.

 

Pianista japoneză Naoki Anzai are mîna mică şi nu e precum cea a Noricăi Nicolai, fapt ce a dat o nuanţă mai „soft“ partiturii, acolo unde îndeobşte pianiştii se avîntă în spumoase desfăşurări. Aşa am avut un Rahmaninov mai molcuţ şi gingaş, ca o livadă de cireşi înfloriţi. Partea „tare“ a concertului, după gustul şi sensibilitatea noastră trecute şi prin Coleman Hawkins, şi prin Ornette Coleman, a fost lucrarea lui Ştefan Niculescu, un Cantos pentru un saxofonist de talie mondială, cum este Daniel Kientzy. O prezenţă care a creat în sala de concert un sound aparte, dînd contur sonor unei partituri de mare vigoare armonică. Păcat că au lipsit bisurile, am fi fost curioşi cum cîntă Chopin pianista japoneză, să zicem, sau marele expert al saxofonului – o transcripţie, orice, din Bach. Poate cu altă ocazie.