OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Din fericire, saptamina trecuta a fost variata si atractiva in plan muzical, astfel incit melomanii bucuresteni au avut… de unde sa aleaga. Spre exemplu, Din fericire, saptamina trecuta a fost variata si atractiva in plan muzical, astfel incit melomanii bucuresteni au avut… de unde sa aleaga. Spre exemplu, Institutul National pentru Memoria Exilului a propus, in aula Palatului Cantacuzino, o reintilnire cu basul George Crasnaru, stabilit de multi ani in Germania.

A fost aplaudat de data aceasta intr-o seara speciala, care i-a permis sa abordeze, in compania rafinatei pianiste Verona Maier, deopotriva miniatura romaneasca (cintind, pe linga piese de A. Eliade, Kiriac, Enescu, si lieduri semnate de Pascal Bentoiu sau Radu Paladi, compozitori care s-au aflat in sala) si repertoriul de opera (in arii din Barbierul din Sevilla, Faust, Don Carlo), oferind, in final, Balada puricelui de Musorgski, intr-o excelenta interpretare, in care am regasit expresivitatea si „culorile“ atit de apreciate si in primii ani ai carierei „de acasa“. O revenire „de suflet“, care i-a prilejuit, dupa decenii, o noua colaborare cu Florin Diaconescu (in duetul din Faust, apreciatul tenor abordind si o arie din Arleziana), dar si prezentarea unui bariton pe care il ascultam de ani buni la Opera din Constanta – Ioan Ardelean (format la Academia de Muzica din Cluj, dar care a lucrat cu G. Crasnaru in cadrul unor master-classes) – un glas generos, dar cu multe probleme in aria din Barbierul din Sevilla. Iar secventele filmate din recitaluri sau spectacole in aer liber (de la Pesaro – Italia sau din Germania) au completat „portretul“ artistic al oaspetelui, gindit de Marilena Rotaru (deopotriva realizatoarea caietului-program cuprinzind date definitorii pentru cariera solistului si fotografii „de colectie“). Amintiri, aplauzele unui public numeros (din care au lipsit insa cu desavirsire fostii colegi sau cronicarii), precum si cartile oferite de presedintele INMER, Dinu Zamfirescu, au intregit o seara reusita din cadrul „saloanelor“ menite sa readuca romani din strainatate mai aproape de publicul de azi, care, in acest context, a trecut cu vederea urmele lasate de vreme asupra glasului si respiratiei solistului-oaspete sau „licentele“ unora.

In serile urmatoare, Ateneul a gazduit concertele aniversare dedicate maestrului Valentin Gheorghiu, care, greu de crezut, a implinit 80 de ani, prilej de sarbatorire alaturi de Filarmonica bucuresteana, de care il leaga decenii de cariera, inca de la debut. Dirijat, firesc, de Cristian Mandeal (poate si in ipostaza de director al ansamblului al carui solist este, de o jumatate de veac, apreciatul pianist), programul excelent gindit a cuprins opusuri scrise de muzicianul care, in scurtele ragazuri intre recitaluri, concerte, turnee in intreaga lume, a compus citeva partituri ce isi pastreaza si astazi prospetimea, sinceritatea expresiei, dezvaluind o sensibilitate cuceritoare. Un public numeros, constant admirator al artei maestrului, a aplaudat si suita Imagini din copilarie si Simfonia nr. 2, dar si Concertul sau pentru pian, pe care l-a interpretat etalind acelasi tuseu cald, aceeasi tehnica performanta, echilibrul interior dintotdeauna. Ea a colaborat impecabil cu orchestra, care l-a acompaniat realmente cu placere si eficienta, cintindu-i, de asemenea, partiturile simfonice, sub bagheta inspirata a unui alt maestru, intr-o maniera care a stirnit entuziasmul unanim. Flori, prieteni, (din nou) cam prea putini muzicieni in sala, dar cu siguranta un sincer „La multi ani!“ au insotit aniversarea unui artist emblematic pentru arta noastra interpretativa.

Vineri seara, Orchestra Nationala Radio a atras prin opusuri din marea literatura rusa, dar si prin revenirea pe podium, dupa (prea) multa vreme, a tinerei si apreciatei violoniste Irina Muresan, stabilita la Boston, implicata intr-o cariera de anvergura pe citeva continente, editind recent un nou (superb) CD cu opusuri camerale. Ea a abordat acum, cu Ilarion Ionescu-Galati la pupitru, dificilul Concert nr. 2 de Prokofiev, care a capatat, in interpretarea sa, un plus de poezie, de finete, implinind rezolvarea tehnica impecabila, sunetul generos si muzicalitatea unei soliste care ar merita sa fie programata constant in stagiunile noastre. Iar in uvertura operei Ruslan si Ludmila de Glinka si suita din Spargatorul de nuci de Ceaikovski, orchestra a cintat cu acuratete si fluenta, simtindu-se bine sub conducerea unui dirijor care stie sa se faca placut.

A doua zi (cu gindul ca, apelind la un dictionar „cu defect“ – citind astfel, intr-un articol anterior, din Mica enciclopedie muzicala de Iosif Sava, data nasterii lui Puccini ca fiind 22 ianuarie, cind de fapt este 23 decembrie –, i-am facut fericiti pe cei trei care, de multa vreme, imi pindesc o cit de mica greseala – si iata, am gresit… fara vina –, in loc sa incerce sa vada ca deficientele pe care le semnalez in activitatea Operei sint serioase si reale, dar si sa observe ca laud fara rezerve reusitele teatrului), am ascultat la ONB Requiem-ul de Verdi, rezolvat corect sub bagheta lui Vlad Conta. Corul (impecabil pregatit de Stelian Olariu) si orchestra au sunat frumos, chiar raspunzind unei viziuni dirijorale poate mai departe de anvergura si atmosfera specifica monumentalei partituri. Iar cvartetul solistic a alaturat doi interpreti de marca – soprana Sorina Munteanu si basul Pompei Harasteanu –, un tenor cu glas calitativ – Marius Manea – si o mezzosoprana maghiara – Szonyi Ildiko – departe de asteptari. Poate s-a dorit a fi un eveniment, dar… a fost doar un concert onest.