La un moment dat, după albumul Pleased to meet you, băieţii s-au plictisit şi s-au despărţit. N-a durat mult pînă să le vină mintea la cap. Au scos un album excelent, Hey ma. Sună de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat între timp. Se pare că există o chimie specială între membrii trupei. Cîntă şi fac muzică în cel mai firesc mod cu putinţă, ca şi cum ar respira. Sînt la fel de vii şi melodioşi. Slavă Domnului că piaţa muzicală a răspuns cum se cuvine. Cîteva single-uri rulează deja la radiouri. Fireşte că nu pe toate, că doar vorbim de James. Doar pe alea care se adresează connaisseur-ilor. Piesele sînt pe cale să devină hituri în rîndurile publicului avizat. Prima dată a fost lansat single-ul White man. Albumul Hey ma aduce mult cu Pleesed to meet you. Nu e la fel de bun, dar nici de aruncat nu este. Nici vorbă. E matur şi conţine cîteva piese remarcabile ca Waterfall, Oh my heart, Bubbles şi Hey ma. Celelalte track-uri nu impresionează. E suficient însă. Merită să ascultaţi albumul, mai ales că ne cam săturaserăm d’alde The Killers, Kaiser Chiefs ş.a.m.d., pe care eu unul nu i-am înghiţit niciodată. Cel mai devreme îi puteţi vedea pe 19 iulie la Festivalul Marés Vivas, Porto, în Portugalia.
Nr. 611 din 10.02.2012
- Memoria locurilor
- Biblioteca observator cultural
- Editorial
- Actualitate
- In memoriam
- Opinii
- Document
- Informaţii
- Politic
- Literatură
- Eseu
- Memorialistică
- Arte
- Agenda culturală
- Rubrici
- Internaţional
- Carmen MUŞAT
- Paul CERNAT
- Ovidiu DRĂGHIA
- Iulia POPOVICI
- Adina DINIŢOIU
- Ovidiu ŞIMONCA
- Doina IOANID
- Bianca BURŢA-CERNAT
- Andreea RĂSUCEANU
- Cezar GHEORGHE
- Silvia DUMITRACHE
- Observator cultural
- vezi toti autorii
Acasa | Arhiva | 2008 | Iulie | Numarul 430 | MUZICĂ. O trupă nedreptăţită
MUZICĂ. O trupă nedreptăţită
Autor: Florin SIA |
Categoria: Arte |
0 comentarii
Trupa s-a
înfiinţat în Manchester, în 1982, cînd, studenţi fiind, Paul Gilbertson
(chitară), Jim Glennie (bass), Gavan Whelan (tobe) şi vocalistul Tim Booth au
hotărît că au un cuvînt de spus în muzică. Nu mult timp după asta, i-au atras
atenţia lui Morrissey de la The Smiths, care i-a ajutat să se lanseze. Partea proastă e că în anii ’80 au
fost comparaţi prea mult cu The Smiths. Trupa a reuşit să iasă de sub mantia lui Morrissey, în cele din urmă. Au
debutat cu albumul Stutter în 1986. Recunoaşterea a venit mai tîrziu, în 1991,
cînd au dat lovitura cu piesa Sit down. Cele mai bune albume James au fost
scoase în anii ’90, dacă nu ţinem seama de formidabilul Pleased to meet you. Deşi a fost lansat în 2001, albumul
are un sound specific deceniului anterior. Au cucerit colegiile americane, lucru ce n-a fost
la îndemîna multor trupe britanice. Numai dacă ne gîndim că Oasis sînt nişte
mari necunoscuţi acolo. Au colaborat cu Brian Eno, care i-a ajutat să-şi
găsească drumul ca pe atîţia alţii (vezi U2, David Bowie etc.).
Au mai avut parte
de ceva hituri ca Getting away with it, Ring the bell, care au făcut vîlvă mai
degrabă în concerte şi festivaluri; în mediul studenţesc cu precădere, căci trebuie
spus că muzica lor place în mod deosebit tinerilor studioşi şi delicaţi. E
tocmai bună de ascultat în timpul sesiunilor, în căminele studenţeşti. Dar mai
are o calitate: e capabilă să entuziasmeze masele. E foarte potrivită pentru
concerte. Are anvergură, e catchy, iar mesajul versurilor e universalist; naşte
în auditoriu sentimente curate şi nobile. James ştie să binedispună inteligent,
ceea ce nu-i puţin lucru. Membrii formaţiei sînt nişte oameni de treabă. Par să
se ducă în fiecare duminică la biserică. De altfel, muzica lor e încărcată cu
un soi de veselie britanică sănătoasă. Ne arată că plăcerea şi fericirea nu
trebuie să apară neapărat prin contrast cu suferinţa, după cum ne-a învăţat
Freud. Nu sînt ciudaţi, greoi ori elitişti. Sînt ordinary, fără a fi o trupă de
proletari. Nu vor să-şi asume un statut de trupă underground.
Departe de ei
gîndul… Lor le place să iasă la lumină, să zîmbească larg, să se joace şi să
încînte publicul în plină zi. E o muzică pe care-o poţi asculta şi-n sculare, şi-n culcare. Dac-ai pus botul şi-ai făcut pocinogul
de-a asculta un album, nu mai scapi cu una, cu două. Refrenele îţi rămîn în
minte toată ziulica, iar noaptea adormi cu ele-n gînd, după cum zice poetul. Ce
mai tura-vura, putem spune că James e o trupă şlăgăroasă. Nu, nu vreau să-i
acuz. Dimpotrivă. Ei fac popular music de înaltă ţinută. Melodiile lor sînt
uşoare, dar nu cheapy. Pun pariu că părinţii noştri i-ar asculta cu dragă inimă
şi poate că astfel ne-ar privi cu ceva mai multă încredere pe noi, ăştia mai tineri.
RSS Feed
Newsletters