OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La Ateneu, Jalas Chamber Orchestra din Finlanda, formată din instrumentişti profesionişti, studenţi şi amatori, a oferit un program de secol XX, alcătuit (în afară de prima piesă de Ştefan Neaga) din partituri semnate de compozitori finlandezi, interesant fiind şi faptul că violonistul Ion Bunovschi din Republica Moldova (concertmaistrul ansamblului), violoncelistul estonian Marius Jarvi (şef de partidă) şi flautista Jaana Ranta au evoluat şi în ipostază solistică (la un nivel tehnico-interpretativ… variabil), reluîndu-şi apoi locul în orchestră. Cu Juhani Numminen la pupitru, formaţia care activează de un deceniu, efectuînd turnee în Europa, înregistrînd CD-uri, s-a străduit să redea cu acurateţe piese de Merikanto, Kuula, Katila, Panula şi, firesc, Sibelius, aplaudate de melomani (destul de puţini) bucuroşi oricînd să asculte… muzică.

 

Peste drum, la Sala Auditorium a Muzeului Naţional de Artă, a debutat cea de a II-a ediţie a stagiunii de muzică veche, ce se arată a fi extrem de interesantă, Institutul Cultural Francez anunţînd, pînă în decembrie, un adevărat regal al vocilor, o călătorie prin creaţia preclasică sau clasică, încununată de o premieră în România, prezentată de compania de dans baroc Les Fêtes Galantes. Dar pînă atunci, în deschidere, a evoluat Ansamblul Stradivaria, optînd pentru cantate şi sonate franceze, interpretate pe instrumente de epocă – vioară (de fapt, viola da braccia), clavecin şi viola da gamba –, fiecare devenind solist într-o secvenţă, încercînd, la rîndul lor, să se ridice la nivelul aşteptărilor celor care, anul trecut, au fost într-adevăr răsfăţaţi prin programe selecte. Dacă violonista Anne Chevallerau (înlocuindu-l probabil pe anunţatul Daniel Cuillier) a parcurs destul de plat şi anost momentele solistice, iar Jocelyne Cuiller a „atacat“ cu o duritate nefirească delicatul clavecin, violoncelistul Jay Bernfeld a cîntat cu stil, cu o anume linie elegantă şi discretă. Evident, punctul de maximă atracţie a fost tenorul Jeffrey Thompson, al cărui glas liric, plăcut, condus în maniera specifică barocului, dovedind o „şcoală“ impecabilă, ar fi încîntat în totalitate dacă nu ar fi făcut exces de „interpretare“, mimica (suferindă sau disperată), mişcarea întregului corp trădînd o participare afectivă exacerbată ce s-a reflectat şi în cînt, amintindu-ne că… „ce e prea mult strică“. Dar am ascultat cu reală plăcere pagini de Rameau, Couperin, Bernier, Francoeur, Marais, intrînd într-o lume cu sonorităţi cuceritoare, amintindu-ne de cavaleri, baluri de curte, peruci albe şi reverenţe, momente de „capă şi spadă“, imagini oricînd bine-venite pentru evadarea din cotidian. Deja aşteptăm următorul concert care, în septembrie, va fi susţinut de Ansamblul Les Basses Reunis.

 

În urmă cu o lună, pe scena Operei Naţionale a evoluat Baletul israelian, într-un spectacol cu Romeo şi Julieta de Prokofiev, în coregrafia mult simplificată, dar sensibilă şi „de atmosferă“, imaginată de Berta Yampolsky, producţie care ar fi fost normal să se încadreze în colaborarea româno-israeliană. Dar nici vorbă, pentru că, după cum a anunţat „Departamentul Imagine“, ONB va prezenta Trubadurul de Verdi (în regia lui Alexandru Hausvater), la Tel-Aviv, în 30 noiembrie, în „reciprocitate“ cu… trupa italiană New Space Ballet care, zilele trecute, a apărut pe scena ONB într-o reprezentaţie cu un titlu foarte tentant – Scripcarul pe acoperiş (ducînd pe oricine cu gîndul la celebrul musical de Bloch, după Shalom Alehem) –, dar a dezamăgit teribil şi pentru că balerinii erau amatori, şi pentru că muzica era de… Debussy, Pugny, Berlioz, Şostakovici etc. (frumoasă, dar fără vreo legătură cu subiectul sau măcar cu acea coloană sonoră a filmului de Oscar).

 

O coregrafie ciudată, începînd cu o mişcare „modernă“ şi sfîrşind în poante clasice, cu o pereche de îndrăgostiţi care se tot plimbă pe scenă, secondată de dansatoare repetînd aceleaşi cîteva mişcări, în costume mai curînd de Giselle sau orice altceva, fundalul din partea a doua avînd, într-adevăr, desenat un violonist printre case, solistul „cîntînd“ un minut la vioară… Poate singurul lucru demn de remarcat (dar… neştiut de cei de la ONB) este numele coregrafei – Nicoleta Iosifescu –, fostă, ani la rînd, balerină la Opera bucureşteană. Pe lîngă dezamăgirea resimţită, probabil, de toţi spectatorii (din nou destul de puţini), rămîne nelămurirea asupra faptului că marcarea „dublei aniversări a 90 de ani de la declararea Statului Unitar Român şi a 60 de ani de la declararea Statului Independent Israel, sub patronajul prim-ministrului României şi cu concursul Ministerului Afacerilor Externe, al Ministerului Culturii şi Cultelor şi al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România“, s-a făcut nu prin includerea Baletului israelian, ci prin… trupa italiană, iar ONB nu va prezenta, la Tel-Aviv, nici Nabucco şi nici Samson şi Dalila (opere cu directă trimitere la istoria evreilor), ci o producţie desfiinţată de toată presa noastră. Dar… necunoscute sînt căile Domnului!