OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Printr-o frumoasa intimplare, timp de trei zile, sub cupola Ateneului, pianul a fost vedeta in concerte dirijate – din nou coincidenta – de oaspeti de marca din strainatate, oferind versiuni de mare interes, aplaudate entuziast de publicul mai mult sau mai putin numeros.
Extrem de interesant, apreciatul Jin Wang, devenit o prezenta familiara la pupitrul orchestrelor bucurestene, a dorit sa creeze un nou ansamblu – Concertino (alcatuit in mare parte din „filarmonisti“) – care, in 5 aprilie, a debutat printr-un program mozaicat si destul de special – Concertul pentru coarde in re minor de Stravinski, Divertisment de Bartók, Suita nr. 2 din Muzica apelor de Händel – realizat cu acuratete, desi omogenizarea si relationarea intre compartimente nu se pot realiza decit in timp. Cu o gestica ferma, alternind miscarile restrinse cu desfasurari ample ce tradeaza un temperament vulcanic, ideal pentru partiturile monumentale, pentru incarcatura emotionala de factura romantica, Jin Wang a condus, de aceasta data, opusuri de factura mai curind camerala, in care desfasurarile de larga respiratie lasa locul filigranului, atit de greu de obtinut.

Solistul Concertului in do minor KV 491 de Mozart, tinarul pianist Andrei Licaret, a convins, si de aceasta data, ca drumul sau ascendent se contureaza cu pregnanta, pas cu pas, structura echilibrata, calmul (cel putin aparent) cu care abordeaza partiturile asigurindu-i relaxarea necesara pentru a construi, cu suplete, eleganta si precizie, demersul sonor in care tehnica performanta se imbina armonios cu finetea expresiei, cu intelegerea reala in plan stilistic. Rezultatul a fost o interpretare de o reala frumusete, „expusa“ cu simplitate, firesc si placere de a cinta. Pianistul a colaborat cu experimentatii membri ai Filarmonicii pe care, inca din copilarie, i-a urmarit si i-a aplaudat, ca spectator, alaturi de tatal sau, pianistul Nicolae Licaret, devenindu-le acum partener de scena. De altfel, acompaniamentul orchestral a fost precis si eficient, dirijorul Jin Wang fiind recunoscut ca un redutabil partener in relatia cu solistul.

Chiar a doua zi, bagheta a fost „preluata“ de cunoscutul Alexander Rahbari, invitat pentru prima oara pe scena româneasca, interesul melomanilor si al specialistilor fiind cu atit mai mare cu cit faima si arta sa ni s-au confirmat, cu multa vreme in urma, gratie inregistrarilor realizate pe disc. Stiam ca s-a nascut in Iran, ca s-a format la Viena, fiind apreciat cu deosebire de legendarul Herbert von Karajan (al carui asistent a fost, in anii ’80, la Festivalul de Pasti de la Salzburg), devenind apoi, succesiv, director muzical al Orchestrei RTV belgiene, al ansamblului Virtuozii din Praga, pentru ca, in 1997, sa infiinteze Filarmonica internationala persana, intentia sa de a promova tinere talente concretizindu-se totodata prin intermediul casei de discuri Koch, al carei director a fost pina de curind. Unul dintre artistii cu care a colaborat intens in acest sens a fost chiar pianista Dana Protopopescu, cea care, de altfel, l-a convins sa apara si in stagiunea bucuresteana.

Surprinzind printr-o maniera dirijorala atipica, Rahbari a oferit, in deschiderea programului, Variatiunile de Brahms pe o tema de Haydn, care nu au avut nici „greutatea“ si profunzimea brahmsiana, nici stralucirea clasicului vienez, fiind deci o interpretare aparte, greu de incadrat intr-o anume categorie. in schimb, Simfonia nr. 10 de Sostakovici a reliefat potentialul sau ideatic, acea capacitate de a construi suprafete generoase, contraste si momente dramatice punctate de ironia adesea caustica, de sublinieri ale grotescului, definitorii pentru spiritul compozitorului. La rindul sau, in Concertul in la minor de Clara Schumann, a sustinut cu discretie si rigoare discursul solistic al Danei Protopopescu, pianista care, afirmata pe plan international prin numeroase premii de prestigiu, zeci de discuri unanim apreciate si incununate cu distinctii importante, este cu siguranta o personalitate cu un statut aparte, datorat seriozitatii si profesionalismului cu care se apleaca asupra opusurilor abordate, pe care le slefuieste cu minutie. in cele doua seri de la Ateneu, talmacirea sa a adus o sensibilitate dublata de sobrietate, inclinind mai curind spre sublinierea laturii clasice a… romanticei Clara, celebra pianista in epoca, sotia si colaboratoarea devotata a visatorului Robert Schumann, deopotriva autoare a unei muzici care desi marcata de influenta acestuia, isi pastreaza farmecul si prospetimea;

si poate tocmai acest aspect a apropiat-o pe solista noastra de lucrarea destul de rar inclusa in programele curente, dar ofertanta pentru un artist dornic (si capabil) sa dezvaluie frumusetile ascunse in scriitura aerata, de o seninatate care sub degetele pianistei a prins aripi in secventele virtuoze, fara excese, fara efuziuni lirice, preferind rafinamentul si distinctia in locul sentimentalismelor. De altfel, si bisul oferit s-a inscris pe aceleasi coordonate, Dana Protopopescu recomandindu-se din nou ca o muziciana inclinata spre analiza, spre aprofundarea sensurilor, evitind efectele facile, trasaturi definitorii care o apropie structural de creatia clasica. Integrala Sonatelor beethoveniene inregistrate anul trecut, in compania excelentului violonist Liviu Prunariu, este o dovada elocventa in acest sens – performanta cu totul speciala care ar fi meritat o atentie mult mai mare din partea comentatorilor. Acestia, daca ar fi fost interesati, ar fi avut prilejul sa asculte si pe viu opusurile interpretate de cei doi artisti pe aceeasi seculara scena a Ateneului. Important ramine insa faptul ca melomanii au inceput sa caute pe Internet modalitati de a-si procura CD-ul editat la Casa Radio – si este poate cea mai buna dovada a reusitei, suprema apreciere pe care si-o poate dori un artist.