OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Urmind cu incapatinare ideea includerii in repertoriu si impunerea musicalului ca gen (si) la noi, directorul Teatrului de Opereta, Razvan Dinca, a dorit sa ne ofere celebrul Cabaret de John Kander si Fred Ebb (traducerea in limba romana: Viorica Iancu) intr-o „formula“ fastuoasa, cit mai apropiata de atmosfera locurilor „de perditie“ din epoca. Incredintind regia unei constante colaboratoare – Beatrice Rancea (poate si pentru ca lucrarea este o imbinare de teatru si dans, iar experienta de balerina a regizoarei devine aici extrem de importanta) –, a apelat la Catalin Botezatu pentru realizarea costumelor, ceea ce i-a permis, pe linga schitarea unor rochii elegante si costume de scena extravagante, si etalarea unei colectii de bikini si slipuri sexy (probabil in prelungirea celor expuse deja pe podiumul Fashion).

Deosebit de bine gindit este decorul semnat de Joszef Werner, alternind ambianta intim-spectaculoasa de cabaret din anii ’30, cu masute aduse pina in preajma publicului, cu orchestra amplasata inteligent in plan departat (conferind si adincime scenei), in contrast cu interiorul modest al camerelor „de inchiriat“, chiar si compartimentul de tren fiind excelent. Coregrafia extrem de solicitanta pentru ansamblu a fost imaginata de tinara Dana Serafimovici, debutind astfel intr-o „zona“ foarte „sensibila“, miscarea pastrindu-se permanent pe coordonatele dansului frivol, impins la limita vulgaritatii, impecabil realizata insa de balerinii care au dovedit ca pot aborda si asemenea „teritorii“ expresioniste, cu talent si daruire. Intreg ansamblul – cor, orchestra, balet – s-a implicat cu un profesionalism demn de toata lauda in acest demers riscant, reusind sa convinga, sa capteze publicul socat, dar cucerit de calitatea interpretarii. Fiecare interpret a fost „in rol“, construind prototipuri, dar fara ostentatie, spectacolul fiind, in fond, „de echipa“, regizoarea beneficiind de o distributie ce s-a pliat cu mult curaj pe ideile si cerintele sale, chiar daca obscenitatea este excesiva.

Din distributia numeroasa (care ar trebui citata integral) se detaseaza, cu siguranta, Catalin Petrescu, ale carui calitati de actor si dansator erau bine-cunoscute si unanim apreciate, dar de aceasta data a intrecut orice asteptari, Maestrul de ceremonii constituind o adevarata creatie. El devine una cu personajul, trecind cu dezinvoltura de la dansul obscen la atitudinile insinuant-lascive, de la ipostaza „travestitului“ la cea din final a nazistului care ii mitraliaza pe toti cei care, cel putin aparent, i-au fost, pina atunci, prieteni si parteneri. Un diapazon expresiv imens, perfect gradat, de un firesc uimitor, intr-un efort permanent depasit cu o forta interioara si o sustinere impresionanta. In acea seara s-a dovedit un artist total, reusind sa joace, sa danseze, sa cinte, sa rosteasca proza fara a lasa sa se ghiceasca epuizarea si suprasolicitarea unui lung sir de repetitii condensate intr-un timp foarte scurt. De altfel, toti cei aflati pe scena in seara premierei au fost, (si) in acest sens, niste eroi, pentru ca s-a lucrat pina in ultima clipa, fara ragaz, regizoarea declarind, la conferinta de presa, ca ar mai fi avut nevoie de o saptamina de repetitii… O surpriza placuta a fost actrita Oana Rusu in Sally – o aparitie cuceritoare (nereusind sa fie, insa, o „stea“ a unui cabaret dezmatat), cintind cu muzicalitate si glas placut (in special in final, cind probabil a sugerat stilul Marlene Dietrich), dansind, dar totul cu o anume rezerva si eleganta, tradind poate delicatetea, incertitudinea si neimplinirea eroinei care nu se regaseste nici pe scena, nici in viata, disperarea explodind in ultimele momente; in relatia cu Cliff, aceste date s-au reliefat sensibil, cu feminitate, dar din nou cu prudenta, ezitant, dind uneori impresia unei anume artificialitati.

Iar Adrian Stefan a fost un Cliff ideal – nu stiu daca bine „jucat“ sau perfect adecvat temperamentului actorului –, cald, sincer, naiv, un „copil mare“ care incepe sa inteleaga… Un cuplu aparte – Fräulein Schneider si Herr Schultz – a permis unor artisti de cota ai teatrului – Alexandra Savu si Paul Lazarescu –, recunoscuti pentru verva si poantele lor irezistibile in roluri suculente, sa-si etaleze o latura mai putin stiuta – cea a sensibilitatii cu o tenta de puritate sufleteasca si tristete, conturata credibil. Totusi, sint parca de preferat in rolurile lor comice! Soprana Silvia Sohterus (Fräulein Kost) a abordat un rol mai mult vorbit, etalindu-si totodata farmecele fizice.
Orchestra dirijata de Lucian Vladescu a sunat bine, mentinind permanent suportul antrenant sau liric al momentelor cintate de actori, solisti vocali sau balerini, care s-au straduit sa se apropie de specificul genului (lucrind la cabine cu Ozana Barabancea – deopotriva traducatoarea versurilor – si Madalina Ene).

Un spectacol cu momente pline de nerv, de stralucire si tensiune, alternind insa cu altele care treneaza (sau… sint „burti“?), producind nedorite „caderi“, o performanta a tuturor celor implicati, meritind sincere aplauze (chiar din partea celor siderati si oripilati). Si totusi, mi-a transmis o energie extrem de negativa, o stare aproape insuportabila – sa fi fost oare tocmai aceasta intentia „ascunsa“ a viziunii regizorale?…