OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Anul Enescu a prilejuit prezentarea operei Oedip in citeva versiuni regizorale si interpretative deosebit de interesante. Chiar din luna ianuarie, celebrul Graham Vick a realizat montarea de la Cagliari, sub bagheta lui Cristian Mandeal. Rolul titular a fost sustinut de baritonul Stefan Ignat, care, in aceasta toamna, a reeditat succesul, atit in cadrul Festivalului Enescu, pe scena Operei Nationale, in productia semnata, in 2003, de cunoscutul regizor Petrica Ionescu, cit si in SUA, la Universitatea Urbana, Illinois. Pentru ca, in ultima zi a lunii noiembrie, sa abordeze dificilul rol in concertul-spectacol realizat la Opera din Iasi, care a inclus astfel, pentru prima oara, monumentala partitura in repertoriul sau curent.

Dupa luni de repetitii, dirijorul Corneliu Calistru, director al teatrului liric, a ridicat bagheta pentru a oferi publicului iesean o varianta aparte prin formula „scena imaginata“ in regia lui Eduard Sveatchevici, cu orchestra in prim-plan si corul (cu vesminte alb-rosu) pe practicabile, in fundal. Ansamblurile au fost „separate“ printr-o platforma pe care solistii au intrupat, cu daruire si seriozitate, personajele ale caror costume su-gerau, in general, ambianta vechii Elade, asemenea coloanelor ce strajuiau scena (scenografia Nicolae Mihaila).

Ingenioasa a fost si proiectia imaginilor din Grecia antica pe fundalul devenit un imens ecran si a chipului de copil care, cu expresii diferite, aparea in momentele-cheie ale operei, alternind cu siluetele balerinelor profilate gratios fie pentru a insoti ritualul din actul I, fie pentru a sublinia atmosfera plina de tensiune din actul III sau, prin contrast, seninatatea finalului (coregraful Gheorghe Stanciu remediind, la al doilea spectacol, din 4 decembrie, unele stingacii si atitudini care… nu dadeau bine).
Baritonul Stefan Ignat a construit rolul Oedip pe coordonatele deja binecunoscute, dovedind insa o acumulare calitativa demna de relevat in special in conturul melodic si expresivitatea conferita trairilor eroului, semn al unei implicari reale (cel putin in aparenta) de care ducea lipsa interpretarea sa anterioara; cu certitudine, o contributie importanta in acest sens a avut-o lucrul cu regizorii straini, care au reusit probabil sa-l determine sa renunte la tratarea „exterioara“ a personajului.

Din distributia numeroasa s-au detasat basul Crstian Waks – un Tiresias convingator, puternic, cu glas penetrant, bine condus, si sobrietate in atitudini, mezzosoprana Elena Rosca – o voce superba, generoasa, egala in toate registrele, ampla si impresionanta in interventia Sfinxului, care a cucerit chiar daca nu a avut culorile si inflexiunile insinuante pe care le asteptam, dar si Maria Maxim Greierosu – o Iocasta frumoasa, credibila in special ca aparitie scenica. Baritonul Ciprian Marele este, de asemenea, o prezenta cu prestanta, are un glas de calitate, dar a parcurs mult prea „drept“ (desi corect) rolul Creon. Alaturi de el au fost solisti cu experienta precum Ricardo Nori (Pastorul), Ovidiu Urzica (Marele Preot), Octavian Dumitru (Phorbas), Constantin Cristea (Strajerul), Tudor Florenta (Teseu), Adrian Ionescu (Laios), Irina Scafaru Rosu (Antigona), Evredica Filipovici (Meropa), Laura Scripcaru (O femeie tebana).

Corul teatrului (pregatit cu entuziasmul dintotdeauna de Valeriu Gidei) si corala „Gavriil Musicescu“ (dirijor Doru Morariu) au sunat omogen, cu o pronuntie ingrijita in limba franceza, iar orchestra Operei, colaborind cu membri ai Filarmonicii iesene, s-a straduit – si in mare masura a reusit – sa depaseasca dificultatile extreme ale scriiturii enesciene. Cu siguranta, echilibrul intre grupurile de instrumente (deficitar, in seara premierei, si din cauza amplasamentului microfoanelor care, nu am inteles de ce, erau menite sa amplifice „aparatul“ vocal-instrumental si asa supradimensionat prin insasi structura ceruta de autor), fluenta si siguranta discursului simfonic se vor regasi cu un plus de acuitate, in reprezentatiile viitoare, sub bagheta excelentului dirijor Corneliu Calistru, care, cu o gestica restrinsa, dar clara, a coordonat cu siguranta si fermitate relatia dintre orchestra, cor si solisti, realizind un concert-spectacol omogen, dens, dramatic. Dincolo de rezervele mentionate, trebuie reliefat profesionalismul cu care s-a lucrat, performanta artistica in ansamblu meritind cu prisosinta aplauzele unui public entuziast, captivat cu adevarat de superba muzica enesciana, dar care speram sa fie mult mai numeros cu ocazia unui asemenea eveniment.

Seara, in ambianta primitoare a Filarmonicii, am aplaudat un excelent recital in care violonistul Alexandru Tomescu si pianistul Horia Mihail s-au intrecut pe ei insisi, entuziasmind prin interpretarea conferita unor binecunoscute opusuri enesciene – Preludiu pentru pian in fa diez, Sonata Torso, trei secvente din Suita pentru pian op. 10, Adagio pentru vioara si pian, suita Impresii din copilarie op. 28. Pentru prima oara pot spune ca violonistul, atit de apreciat pentru virtuozitatea sa, a depasit sta-diul mecanic de parcurgere a textului muzical, investindu-l cu o expresivitate autentica, semn ca incepe cu adevarat sa se maturizeze in plan artistic. Pe de alta parte, Horia Mihail s-a dovedit, din nou, un pianist sobru, inteligent, cu o tehnica impecabila, capabil sa reliefeze sensurile cuprinse in partitura, cu acuratete stilistica, imbinind momentele de anvergura cu lirismul poetic atit de specific compozitorului nascut pe meleaguri moldave, unde creatia sa a fost, in acele zile de elevata frumusete, „la ea acasa“.
Inca o data, Opera ieseana (care anul viitor va aniversa o jumatate de veac de la infiintare) a dovedit ca este un teatru de calitate, capabil sa ofere nu doar spectacole-eveniment, ci si (micro)festivaluri impecabil gindite si puse la punct, meritind astfel din plin elogiile participantilor si deopotriva ale publicului.