OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Orchestra Olandezului capătă un rol principal şi dimensiuni uriaşe. Scriitura simfonică, impresionantă, amplă şi detaliată, împleteşte laitmotive uşor de recunoscut. O partitură instrumentală de amplitudine simfonică, depăşind mult cadrul consacrat al unui teatru muzical.

Orchestră şi voci de excepţie, un dirijor experimentat şi profund, un cor foarte bun, regizor cu imaginaţie bogată şi scenograf inspirat – iată marile provocări ce se ridică în faţa celor care doresc să ofere astăzi publicului românesc o nouă versiune a Olandezului zburător. De fapt, ceea ce am putut vedea şi asculta, în zilele de 20 şi 21 martie, pe scena Operei Naţionale Bucureşti nu este o premieră reală, ci o reluare a unei montări realizate în urmă cu zece ani. Regia (Beatrice Rancea), costumele (Irina Schroter) şi scenografia excepţională semnată de Helmut Stürmer sînt punţile ce leagă spectacolele trecute de cele de astăzi. Noi sînt cele două distribuţii complete, nou este şi dirijorul. Astfel, putem spune că, în cadrul teatral cunoscut, muzica a luat forme noi şi proaspete.

Cristian Mandeal însă nu poate face minuni. Orchestra ONB reuşeşte momente spectaculoase, dar rămîne – mai ales în ceea ce priveşte compartimentul alămurilor – încă departe de o orchestră wagneriană în adevăratul înţeles al cuvîntului. Eforturile instrumentiştilor au fost răsplătite cu aplauze generoase. Pe scenă, majoritatea soliştilor s-au luptat din greu cu partiturile lor, reuşind fiecare cîte ceva din rolul interpretat. O excepţie o reprezintă cei doi tenori solicitaţi pentru rolul Eric, Marius Vlad Budoiu şi Cristian Mogoşan, care, fiecare în felul său, au reuşit să surprindă şi să redea – atît vocal, cît şi scenic – acea disperare a iubitului respins, în care se amestecă, în părţi egale, agresivitatea imperativă cu rugăminea înlăcrimată.

Arareori mi-a fost dat să văd pe scenă o luptă atît de crîncenă între un interpret şi rolul său, aşa cum a fost lupta Anei Maria Comşa cu partitura Sentei. Am simţit parcă eu însămi emoţia şi frica paralizante. Totuşi, remarcabile şi, mai ales, promiţătoare sînt muzicalitatea cîntăreţei, frumuseţea vocii, sensibilitatea interpretării. Sînt sigură că experienţa mai multor spectacole şi cîţiva ani în plus de practică scenică o vor conduce pe tînăra soprană către succesul dorit. Deocamdată, uşa către acest succes îi este doar... întredeschisă. Experienţa de scenă, dezinvoltura, siguranţa, preocuparea pentru trăirea convingătoare şi jocul actoricesc veridic au ajutat-o, în schimb, pe Madeleine Pascu să se apropie mai mult de ceea ce Wagner şi-a dorit pentru Senta lui. Rămîn de rezolvat „doar“ acutele şi gravele şi de timbrat şi colorat ceva mai mult registrul mediu.

Am putea crede că o altă verigă de legătură cu montarea de acum zece ani ar putea fi corul, pregătit astăzi, ca şi atunci, de maestrul Stelian Olaru. Este şi nu este aşa. Este vorba, într-adevăr, de acelaşi cor al ONB, dar componenţa lui nu mai este aceeaşi, ea s-a schimbat mult în anii care au trecut. Acelaşi este însă maestrul Stelian Olaru, care, cu ştiinţa, implicarea, ambiţia şi dăruirea sa ajunse proverbiale, reuşeşte şi de astă dată să facă din scenele cu cor poate cele mai bune momente ale spectacolului.

Am aşteptat mult un titlu wagnerian în repertoriul primei scene lirice a ţării. Mă bucur că a fost aleasă opera Olandezul zburător. Sper ca, în viitor, pentru rolurile principale să fie invitaţi cît mai mulţi oaspeţi străini, care să aducă cu ei experienţa şi reperele devenite standard la nivel internaţional în interpretarea vocală şi scenică a acestor partituri atît de speciale. Cîntăreţii români au nevoie de maeştri adevăraţi, de modele şi de exemple. O primă şansă a lor se numeşte Cristian Mandeal. Este un început extraordinar pentru un drum al cărui capăt rămîne încă foarte departe. Renunţarea, totuşi, nu este o opţiune.