OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În schimb, Teatrul Liric din Craiova a propus o nouă montare a operei Rigoletto de Verdi, în regia semnată de Kristin Jacobssen din Germania (propusă de impresar), deopotrivă semnatara scenografiei. Un fel de a spune regie, pentru că, de fapt, a fost un fel de concert costumat, în care mai toţi soliştii au cîntat cu ochii la dirijor, în poziţii total inexpresive, dar cerute de regizor, ba chiar şi corul a rămas în stop-cadre fără sens. Intenţia de a transpune acţiunea într-o epocă mai apropiată nu deranjează, cu condiţia ca derularea să fie logică, iar costumele contemporane să nu fie „completate“ cu mantii, iar rochiile de bal, cu o croială identică, să scape de „pernuţele“ din spate. Gafele regizorale se pot remedia uşor – blestemul din actul I i se adresează lui Rigoletto, dar Monterone... priveşte în direcţia opusă, în actul al II-lea Giovanna aude glasuri în stînga, dar se uită disperată... în dreapta, Gilda îşi întreabă tatăl cine e, dar... îi aşază cuminte şi peruca, şi costumul de bufon; în continuare, Rigoletto revine „acasă“ îmbrăcat în alte haine, ca şi cum s-ar fi schimbat la palatul ducal..., curtenii sosesc purtînd, în noapte, lumini aprinse, dar Rigoletto le spune că este întuneric şi... nu vede nimic.

 

La fel, în final, îi cere lui Sparafucile să facă lumină, acesta refuză, dar... spotul puternic luminează „a giorno“ etc. Decorul propune (poate) o terasă a castelului, o cameră cu un pat şi o masă, apoi, în ultimul act, un alt pat şi o banchetă pe care Sparafucile citeşte ziarul, iar fundalul rămîne neschimbat, cu nori şi munţi. Cu certitudine, în topul distribuţiei se situează Diana Ţugui, al cărei glas limpede, frumos condus, sensibil şi expresiv transmite infinit mai mult faţă de ceea ce i-a permis regia, avînd şi prezenţa scenică ideală  pentru personajul Gilda. De asemenea, foarte bun este şi basul Sorin Drăniceanu, în Sparafucile, cu voce de tunet şi grave impresionante. Deosebit de bine aleasă, ca înfăţişare, Mihaela Popa, în Maddalena, costumaţia sumară punîndu-i în valoare silueta, chiar dacă glasul calitativ răzbate mai puţin. Un tenor bulgar – Valeri Gheorghiev – a reuşit să parcurgă rolul Ducelui de Mantua, abordînd chiar şi stretta, care se cîntă foarte rar, tocmai pentru că este extrem de dificilă, dovedind că are „toate notele“ necesare, dar... atît. În rolul titular, baritonul Eugen Secobeanu (de la Bucureşti) s-a hazardat expunîndu-se unor solicitări care nu se rezolvă doar cu un timbru generos (dar... bătrîn); probleme tehnice, deficienţe de respiraţie, de pasaj, uneori şi în acut, lipsa frazării, dar mai ales absenţa trăirii interioare, a expresivităţii capabile să transmită publicului stările prin care trece personajul, se cer încă rezolvate, astfel încît am ascultat cîteva sunete frumoase şi, în rest, un efort continuu de a duce la bun sfîrşit partitura.

 

Păcat că avem voci bune doar în principiu, pentru că important este... cum sînt puse în valoare. Adrian Zamfir, în Monterone, a etalat un timbru „sănătos“, capabil să se dezvolte promiţător, restul soliştilor străduindu-se să-şi susţină rolurile cu onestitate. Corul (pregătit de Pavel Şopov) a sunat corect, orchestra nu s-a ridicat la nivelul altor reprezentaţii, iar dirijorul italian Pier Giorgio Calabria a încercat – nu totdeauna cu folos – să coordoneze relaţia scenă-fosă, apărînd destule dezechilibre şi, mai ales, dovedind că nu ştie (sau nu doreşte) să se plieze pe cerinţele soliştilor, punîndu-i astfel în dificultate. Privită în ansamblu, producţia  este viabilă (dacă se înlătură erorile şi dacă soliştii vor fi lăsaţi să-şi joace credibil rolurile). Pe 1 martie, ansamblul va pleca în turneu în Germania, unde va prezenta şi Rigoletto, dar şi Aida. Iar dacă aplauzele unor săli la fel de pline ca în seara premierei vor fi măcar atît de entuziaste, cu siguranţă interpreţii craioveni vor avea succes. Şi chiar merită, neavînd nici o vină pentru stîngăciile şi neîmplinirile oaspeţilor...