OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În luna mai se vor împlini 200 de ani de la moartea lui Joseph Haydn. Fără să fie scutit de concurenţă – şi Händel, şi Mendelssohn vor marca diferite cifre rotunde –, compozitorul austriac deţine atuuri care îi acordă prim-planul.

În primul rînd, Haydn este şi rămîne, înainte de a fi devenit un mare clasic, un deschizător de drumuri. Cu el, muzica, astăzi atît de ritualizată în funcţiile sale estetice şi sociale, îşi redescoperă bucuria începutului. Graţie longevităţii, Haydn apare ca martor şi actor în transformarea dramatică a muzicii, pe lunga cale a găsirii propriei autonomii şi identităţi sonore. Cînd Bach dispare, în 1750, lăsînd neterminată Arta Fugii, tînărul Joseph părăseşte corul Domului Sf. Ştefan din Viena şi începe, la 18 ani, o viaţă nesigură de muzicant ambulant pe străzile şi prin cîrciumile metropolei austriece. La capătul celălalt, Haydn iese din viaţă în zgomotele tunurilor lui Napoleon, într-o Vienă din 1809 devastată şi nepregătită pentru noua ordine. Cu doar cîteva luni înainte, urechile vienezilor suferiseră o altă traumă cu urmări iremediabile – Simfonia nr. 5 de Beethoven.

După definiţia dicţionarelor, Haydn pare un creator paradoxal. Deşi învestit cu puteri demiurgice colosale – i se atribuie, datorită excelenţei, paternitatea simfoniei şi a cvartetului de coarde –, el rămîne totuşi în urma emulilor săi de succes, Mozart şi Beethoven. Nu există „bomboane Haydn“ şi nici Titanul de la Rohrau. Haydn este egal cu sine şi orice sintagme sinonime sînt artificiale. Explicaţia poate fi găsită tocmai în Raţiune. Cumpătarea, sondarea cognitivă, expresia justă sînt mai atrăgătoare decît emoţia pasageră. Chiar şi în plin Sturm und Drang, Haydn redă dramatismul în mod obiectiv, urmărindu-i universalitatea, şi nu vibraţia particulară. Tocmai de aceea, modul minor, susceptibil de prea multă subiectivitate – şi fragil armonic –, nu poate fi decît periferic pe terenul majorului solar, vertical şi echilibrat. Atunci cînd caută discontinuitatea, primul clasic procedează demonstrînd credinţa în forţa vitală a raţiunii: nu reveria, nu supranaturalul sau efuziunea sentimentală o întrerup, ci umorul. Văzut nu subversiv şi pantagruelic, ci drept terapie, umorul sub forma ironiilor şi a farselor strecurate de Haydn în multe dintre partiturile sale are aerul tonifiant al unui avertisment etic făcut cu ochiul, pentru ca raţiunea să nu-şi piardă agilitatea, încremenită în propria seriozitate.

Dacă Beethoven reprezintă o adevărată sperietoare pentru romantici, punîndu-i în faţa unei opere strivitoare, ce părea să fi epuizat toate mijloacele de expresie muzicală, Haydn lasă în urmă o moştenire primitoare şi fertilă. Chiar dacă e vorba de simple sonate pentru pian sau de grandioase oratorii, stilul lui Haydn nu se lasă cuantificat şi nici acaparat de ideologie, fie ea prometeică sau hieratică.

„Papa“ Haydn – aşa cum îl alintau contemporanii – rămîne un personaj fascinant şi greu clasificabil. Dacă un an dedicat memoriei lui nu sună la fel de strălucitor ca „Anul Mozart“ sau „Anul Bach“, probabil că aceasta i-ar fi fost pe plac. Din umbră, el urmăreşte cu mulţumire două secole de muzică pe care le-a moşit şi le-a aruncat în lume sub semnul modernităţii.