OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Se poate spune ca Saptamina Patimilor a fost marcata si in viata muzicala fie prin evocarea rastignirii si invierii lui Hristos sau a suferintelor unor eroi de legenda, fie prin patimirea unor interpreti in varii feluri. Deloc intimplator, Filarmonica a programat Requiem-ul de Fauré, superba partitura care urma sa fie dirijata de un oaspete, dar concertele au fost salvate de apreciatul Gheorghe Costin, colaborind cu soprana Irina Iordachescu si cu baritonul Vicentiu Taranu.

Corul si Orchestra Nationala au oferit Requiem-ul de Verdi, monumentala lucrare a carei frumusete, impreuna cu interpretarea excelenta a formatiilor, ne-au facut sa trecem cu vederea „patimirea“ tenorului bulgar Kamen Chanev care a cucerit din nou prin generozitatea acutelor si a materialului vocal deosebit, dar a avut un moment de improvizatie totala. Pe de alta parte, am apreciat evolutia Sorinei Munteanu – a carei voce dramatica s-a impus prin calitate si stralucire –, sosita in ultimul moment de la Bratislava pentru a inlocui soprana programata initial, Celia Costea, a carei evolutie in repetitii a fost sub orice critica.

Acest fapt a condus la o situatie aproape fara precedent la noi, desi fusese recomandata cu „surle si trimbite“. Oare cei care o sustin nu observa faptul ca, in ciuda unui glas spendid, de mai bine de un deceniu, soprana incearca sa faca o cariera adevarata, dar… nu reuseste? (De altfel, in urma cu vreo doua luni, comentind un spectacol la Staatsoper, remarcam evolutia sa destul de modesta, in ciuda unui debut extrem de promitator doar… in prima arie, deci problemele sale „bucurestene“ nu s-au datorat nicidecum unui „accident“). Dar si mezzosoprana Gabriela Popescu, sosita din Germania (cintind in partituri vocal-simfonice mult mai bine decit in spectacolele de opera de la Bucuresti sau de la Constanta, in care s-a aventurat si… a pierdut), ar trebui sa observe acelasi lucru. Ca are un material vocal generos, calitati incontestabile, dar „ceva“ lipseste, din moment ce, stabilita de multi ani in strainatate, se straduieste zadarnic sa convinga si, de fapt, nu prea cinta. Iar bas-baritonul coreean Soon-Dong Kwon a fost onorabil, in timp ce dirijorul german Gerd Schaller, recomandat, la rindul sau, cu insistenta, ramine un onest meserias, si ceva ma face sa cred ca de fapt este dirijor de cor…

Dar orchestra si corul (pregatit de Dan Mihai Goia) au sunat excelent, amplu, dens si omogen, chiar daca in conceptia interpretativa cam teutona, impusa de dirijor, nu s-a regasit nimic din spiritul unei lucrari religioase. in schimb, la Cluj, traditionalul Festival Cluj-Modern s-a incheiat cu o premiera mult asteptata – Oreste si Oedip de Cornel Taranu –, in care patimile si patimirile eroilor, intr-o asociere inedita, foarte interesanta si riscanta, dar rezolvata cu inteligenta si imaginatie de rafinatul compozitor atras, firesc, de libretul semnat de Olivier Apert, au fost prezentate in viziunea regizorala a directorului Operei, Rares Trifan. Acesta a subliniat insa specificul si simbolurile orientale, cu sugestii de samurai, cu o cromatica (galben-rosu-negru) purtind insemne bine definite, cu esarfe ce sugereaza moartea, dar si cu pasari-origami albe si negre de mare efect sau lampioane pe care, in urma cu ani, le-am admirat si in productia sa cu Turandot.

Regizorul fie mizeaza pe lipsa noastra de memorie, fie apeleaza mereu la aceleasi citeva repere obsesive dar de succes. Incontestabil insa, au fost si elemente extrem de reusite si inspirate, realizate cu un minim scenografic, panoul central permitind evolutia in planuri paralele. Remarcabila a fost, de asemenea, imaginea miinilor care il „chinuie“ pe erou, dar si miscarea Eriniilor, folosirea unor costume ce amintesc de Ku-Klux-Klan, jocul de lumini etc. (scenografia e semnata de Carmencita Brojboiu, coregrafia de Jakab Melinda). Iar distributia a adus noutati interesante, pentru ca, alaturi de tenorul Marius Budoiu (Oreste) si basul Gheorghe Rosu (Oedip) – solisti cu glasuri de calitate, deosebit de muzicali, pe care i-am ascultat de fiecare data in rolurile principale, atit la Bucuresti, cit si la Paris sau la Bruxelles –, au cintat sopranele Irina Sandulescu-Balan si Mihaela Maxim, mezzosoprana Iulia Merca sau Lavinia Chereches, voci frumoase si bine conduse chiar si in aceasta scriitura moderna, „corul antic“ fiind, de asemenea, expresiv si inteligent conceput (si) in plan scenic. Actorul Cornel Raileanu (de la Teatrul National din Cluj) a fost, in Tiresias, un adevarat liant intre momentele esentiale ale actiunii, demna de subliniat fiind si acuratetea pronuntiei in limba franceza si dictiunea impecabila a tuturor interpretilor.

Cu remarcabilul Ansamblu Ars Nova in fosa si cu autorul la pupitru, spectacolul a convins din nou ca are o muzica plina de forta, concizie, originalitate, cu arii dificile intr-o tesatura scrisa insa foarte „vocal“, dar si ca este gindit foarte „scenic“, lucrarea meritind din plin sa fie montata si la Opera Nationala Bucuresti, ceea ce se pare ca se preconizeaza in cadrul noului Studio experimental.
Astfel, in Saptamina Patimilor, ne-am incarcat si ne-am recules ascultind requiem-uri superbe, am aplaudat o excelenta opera despre patimirile unor eroi antici damnati, dar ne-am si intristat gindindu-ne la patimirile unora dintre artisti…