OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intimplator, am vazut prestatia de la Mamaia a ceea ce s-a chemat Phoenix, laolalta cu Gheorghe Zamfir. Trebuie spus de la inceput ca Zamfir, oricit de mult e amestecat in zloata susanelelor bastinase, tot se ridica deasupra prin forta talentului sau. Si de-ar cinta impreuna cu taraful din Patroaia, cu Pavarotti sau cu Napalm Death, Zamfir ar infrumuseta prestatia celorlalti, aducind-o aproape de sublim. Ideea de a pune in spatele naiului o trupa rock este mai mult decit o gaselnita. Dar nu e o noutate. Au incercat-o, in anii ’70, Marian Nistor si Savoy. Izbinda este discutabila. Zamfir si Phoenix – o combinatie ce ar fi putut sparge clasamente si prejudecati. Daca era facuta acum 25 de ani.

Pentru ca, azi, genul de spectacol ales de cele doua „forte“ nu are decit valoarea unei ambitii oarecare, un punct bifat in agenda cuiva fie rupt de realitate, fie ingimfat peste masura. Ambele parti implicate in proiect par sa fi pierdut contactul cu actualitatea muzicala, de aici si de aiurea. Phoenix, care inseamna – o stie toata lumea – Nicu Covaci, din pasarea maiastra de altadata, a ajuns o strutocamila. Zamfir, revenit in tara, este oglinda dezorientarii si a oscilatiilor politice. O cariera de succes in Vest se stinge lamentabil in zatul dimbovitean. Personajul este surclasat de artistul Zamfir. Dincolo de faptele sale tragicomice, se ridica sunetul naiului, care poate absolvi si omul.

Nicu Covaci pare ca tine cu tot dinadinsul sa termine definitiv mitul Phoenix. Am mai scris despre ciudata lui perseverenta. Admit ca relatia mea cu (muzica) Phoenix este asemenea unei dezamagiri amoroase. De la declaratii infocate de iubire, la imprecatii si venin. In septembrie 1976 publicam – in revista Flacara! – un fel de scrisoare deschisa catre Eugen Barbu, care, intr-un articol din Romania libera, blamase felul cum Phoenix prelucra folclorul. Evident, aparam actul artistic al timisorenilor. De un deceniu incoace asist stupefiat la eforturile lui Covaci de a terfeli una dintre cele mai frumoase realitati ale tineretilor noastre – muzica Phoenix. Omul acesta pare incapabil sa inteleaga faptul ca lumea evolueaza, ca lucrurile in muzica n-au ramas pe loc, ca lipsa inteligentei manageriale, dovedita la plecarea din tara, nu poate fi compensata prin perseverenta susanistica de-acum. Sau – cine stie? – asta o fi instinct afaceristic!
Las deoparte prestatia vocala a „liderului“ cu gloante pe umar. Covaci n-a excelat niciodata „cu vocea“, dar e dreptul lui (sa vrea) sa cinte orice. Faptul ca nu-si da seama de ridicolul vocii si al costumatiei sale e marca omului. Dar ce-a vrut sa (s)puna pe scena Covaci? Daca n-a fost decit o forma lejera de a cistiga niste bani, nimic de zis! La citi fraieri sint pe lume si la cita incultura… Cum aparitia Phoenix in ceea ce s-a numit „Festival“ parea un fel de eveniment, prestatia nu poate fi judecata ca una dintre acele „cintari pentru veterani“ vazute pe niste posturi TV, in reluare. Seriozitatea dovedita de „lider“ ma determina sa cred ca viza o prestatie artistica respectabila. Insa realitatea e sub nivelul a ceea ce scotea Savoy acum vreo 30 de ani! Halal „evolutie“!

Benone Sinulescu a facut, recent, o experienta de toata stima, alaturi de o formatie dance. Omul, desi la virsta retragerii fara griji, a inteles ce inseamna spiritul anilor 2000. Muzica difuzata pe toate posturile radio-tv nu aduce noutati. Are insa o calitate importanta: atitudinea postmoderna. E greu de comis, azi, o simpla declaratie de amor in ritm popular, fara ca emitentul sa nu cada in ridicol, daca nu-si condimenteaza textul cu ghilimele subintelese. Nu ne putem preface ca exista „muzica populara“ autentica in epoca globalizarii, cind orice copil de la tara are un casetofon, iar capul familiei renunta la WC sau baie cu apa calda pentru a-si dota casa cu televizor. Sinulescu si baietii sai probeaza ce inseamna adaptarea la mersul societatii. Muzica populara a devenit pretext. Remixata si orchestrata proaspat, ea face deliciul ascultatorilor. Nu-i vreo capodopera. E dovada unei subtilitati ludice.
N-am idee ce vor sa faca din experimentul lor Zamfir si Phoenix. Un disc e foarte probabil. Indiferent de imbunatatirile ce pot fi aduse materialului final, daca este elaborat in maniera prezentata recent, va fi un esec. Un esec artistic, fiindca amatori de mixturi se pot gasi duium. N-ar strica insa ca artistii implicati sa auda si parerile ascultatorilor de buna-credinta, posibil cumparatori. Transcriu doua: 1) despre Zamfir: „A facut c… praf inhaitindu-se cu aia! Asta e muzica populara, ce-a facut el?“; 2) despre Phoenix: „E cea mai tare formatie de la noi, da’ cinta numai afara! Asta insa e o prostie! Ce, asa era muzica lor?“. Precizez ca am auzit aceste replici in discutia fara pretentii dintre doi oameni care muncesc zi de zi si care asculta muzica in virtutea unei obisnuinte ce poate fi numita nevoie de relaxare sau modalitate de petrecere a timpului liber, nicidecum pasiune extraprofesionala ori aspiratie refulata.

Insist asupra esecului numit Phoenix. Nimeni nu obliga un artist rock sa fie permanent in pas cu vremea. Se cunosc atitea formatii care au ramas cu una sau doua reusite in istoria rockului. Daca le mai cinta azi, pastreaza originalul, stiind ca acela inseamna ceva pentru ascultatori. Sint rockeri care s-au adaptat evolutiei, David Bowie sau Rolling Stones, de exemplu. Putini isi mentin stilul neschimbat. Deep Purple, Ozzy Osbourne sau Johnny Winter. Phoenix – adica Nicu Covaci – nu si-a improspatat repertoriul, deci creativitatea este lipsa, nici nu are inteligenta sa cinte vechile hituri in versiunea originala. Doar ambaleaza aceeasi marfa in tipla poleita sau pune la flasneta „vremuri“… A vinde fraierilor un produs expirat e o infractiune comerciala.
Tot respectul pentru ce-a realizat Covaci cu ani in urma. Dar daca mai face vreo doua spectacole precum acesta de la Mamaia, se poate retrage linistit in cimitirul de la Sapinta, cu epitaful:
Aici zace si se face
Fenixa lui Nicu praf.
A fost mindra jucausa
Si renaste la o susa!