Autor: 
Categoria: 
De altfel, fiecare interpret merită să fie aplaudat: Mihaela Marcu a
avut ţinuta şi graţia unei adevărate Contese, dar, mai ales, a cîntat deosebit
de sensibil şi expresiv, asemenea Narcisei Brumar, impecabilă în Suzana,
cuceritoare ca joc, vervă şi dezinvoltură, dar şi ca abordare vocală, perfect
adecvată stilistic; dacă Bogdan Zaharia s-a străduit să contureze un Conte
credibil, dar cu o lentoare în reacţii, care a distonat frecvent cu
spontaneitatea partenerilor, ezitînd parcă să-şi pună în valoare glasul superb
chiar şi în arii, oaspetele clujean Sorin Petre Burcă şi-a „exploatat“ din plin
irezistibilul haz într-un Figaro suplu, cu nerv şi expresivitate, alături de
basul Octavian Vlaicu (Don Bartolo), Ramona Zaharia (Marcellina) şi de toţi
ceilalţi componenţi ai distribuţiei, care, pe lîngă glasuri de calitate, au
convins că pot constitui o echipă omogenă, bine sudată, cu mult talent scenic,
astfel încît totul a fost o „joacă“ încîntătoare, iar muzica a beneficiat de o
abordare de clasă, datorată şi dirijorului italian David Crescenzi, dar şi
excelentei orchestre care, alături de cor (pregătit de Laura Mare), formează un
ansamblu redutabil. Iar faptul că majoritatea soliştilor sînt tineri (doi
dintre ei – Mihaela Marcu şi Bogdan Zaharia – sînt selectaţi pentru competiţia
ce va avea loc, în luna aprilie, la Seul, unde va evolua şi colega lor,
Lăcrămioara Cristescu, dar şi tenorul clujean Ştefan Pop, lansat şi el tot pe
scena teatrului timişorean) confirmă faptul că „politica“ de promovare şi
formare a celor aflaţi la început de drum, care au, astfel, posibilitatea să
debuteze în roluri importante, dobîndind experienţa şi ştiinţa atît de necesare
unei cariere adevărate, dă roade adesea spectaculoase. Directorul Corneliu
Murgu reuşeşte să formeze un ansamblu performant şi unitar în plan calitativ,
care nu dezamăgeşte niciodată, iar aceasta s-a văzut şi în reacţia entuziastă a
sălii – publicul ce invada sala „a gustat“ fiecare poantă, aplaudînd minute în
şir la finalul unui spectacol care, în actuala versiune, va face „serie lungă“.
Pe de altă parte, Opera Naţională Bucureşti a optat doar
pentru reluări bine-venite şi uneori cu „vîrfuri“, dar fără echipe omogene sub
aspect vocal şi scenic, pregătind pentru 20 martie reluarea unui titlu
wagnerian „uitat“ de vreo nouă ani – Olandezul zburător (anunţînd formule
interpretative cu multe noutăţi, dar şi cu semne de întrebare, de real interes
fiind însă invitarea maestrului Cristian Mandeal la pupitrul spectacolului) –,
precum şi o unică premieră datorată compartimentului de balet, care compensează
această sărăcie cu oferte „de foyer“, dar care se prezintă de două-trei ori şi
sînt abandonate, deşi unele ar merita o soartă mai bună. Recent, am asistat la
Amadeus, un proiect al Funda-ţiei „Ileana Mustatză“, dar prezentat ca fiind o
colaborare cu Studioul experimental al ONB, ceea ce trezeşte destule
nedumeriri, pentru că un asemenea amalgam „cu muzică de Mozart“, desfăşurat
într-un teatru de proză, ar avea circumstanţe atenuante, dar gafele muzicale,
chiar la Opera Naţională, nu mai pot fi scuzate. Întrebarea majoră este, de
fapt, de ce se acceptă un director muzical din afară – prof. dr. Dan Ardelean
–, atîta timp cît la ONB se cîntă toate operele „citate“ în spectacol şi, mai
ales, cînd se implică din partea teatrului un dirijor (Ciprian Teodoraşcu), un
pianist (Lidia Butnariu), ba chiar şi un cvartet (Resonance), alcătuit din
membri ai orchestrei, deci care cunosc „din interior“ partiturile? Dacă ONB ar
fi doar gazdă şi ar oferi doar muzicieni în respectiva producţie, lucrurile ar
sta altfel, dar aşa… De ce Figaro îşi cîntă aria călărindu-l pe Salieri? De ce
Constanze, soţia lui Mozart, soseşte la Salieri să recupereze un manuscris şi,
brusc, îngenunchiază şi cîntă o arie (măcar să o fi „citit“ din acea
partitură…), fără nici o legătură cu momentul? Culmea este că, spre final,
Salieri, dorind dispariţia lui Mozart, invocă un spirit malefic şi apare
Sarastro, cu o imensă pelerină (evident) violet, interpretînd aria unui
personaj care simbolizează binele şi înţelepciunea!…
Era mai aproape de
intenţia răzbunării aducerea Reginei Nopţii, care, culmea, chiar îi dă un cuţit
Paminei pentru a ucide şi, oricum, aria se cîntă chiar la începutul piesei.
Este adevărat că la premieră nu s-a „rătăcit“ nici un cronicar muzical sau
vreun meloman, dar nu cred că se miza pe absenţa celor care mai ştiu cîte ceva
despre muzică… Spectacolul a fost urmărit totuşi de un public numeros, atras în
primul rînd de „recitalul“ actorului Marius Bodochi (Salieri, eventual
Împăratul), secondat de Răzvan Oprea (Mozart), în regia (de asemenea cu destule
stîngăcii) a tînărului Marcel Ţop, care a combinat fragmente din celebra piesă
de Peter Schaffer cu scrisori ale compozitorului, într-un melanj ce debutează
promiţător: cu bătrînul Salieri foarte bine conturat, invitînd spectatorii să-i
urmărească povestea, cu o apariţie a lui Mozart la fel de reuşită, dar pe
parcursul celor peste două ore tensiunea se diluează, iar finalul e incert, aproape
ratat. Oricîtă naivitate ar avea Mozart, nu poate să revină la Salieri să-i
ceară părerea şi sprijinul, ba chiar şi o haină, deşi ştie că acesta îi este
duşman. Iar durerile „de stomac“ se declanşează tot la Salieri acasă, sugerînd
că ar fi generat apoi stingerea compozitorului. Nu am înţeles nici de ce
premiera s-a amînat succesiv din toamna trecută şi nici de ce a fost nevoie ca
redingotele şi rochiile, concepute de Anca Cernea, să fie lucrate de Romaniţa
Iovan şi Mihaela Drafta, cînd s-ar fi găsit asemenea costume în garderoba
teatrului, şi nici aportul lui Divrician la realizarea decorului, care a
constat, de fapt, în cîteva elemente banale de recuzită. Cît priveşte
„inserţia“ din creaţia mozartiană, ariile sau ansamblurile au fost interpretate
foarte bine sau onest de către soprana Simonida Luţescu, mezzosoprana Mihaela
Işpan, baritonul Vasile Chişiu, basul Marius Boloş, fiind menţionat şi tenorul
Şerban Cristache, acompaniaţi corect de instrumentişti sub conducerea precisă a
dirijorului Ciprian Teodoraşcu. Poate că nu a costat teatrul, poate că este
„altceva“, dar, cu siguranţă, Amadeus nu ar trebui să fie asimilat unei
producţii aflate sub egida Studioului ONB – altfel se naşte întrebarea cum de
specialiştii teatrului nu au observat sau cum de au acceptat toate gafele
(măcar) muzicale într-o premieră pe care o girează?
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters