MUZICĂ. Premiere la Iaşi şi la Timişoara

Autor: Anca FLOREA | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

MUZICĂ. Premiere la Iaşi şi la Timişoara

Întîmplarea a făcut ca opera mozartiană Don Giovanni să fie montată atît la Cluj, în viziunea lui Tompa Gabor – producţie amînată însă din octombrie, din cauza grevei prelungite –, cît şi la Iaşi, în regia semnată de Beatrice Rancea, debutînd astfel la Opera care, de asemenea, este marcată de multă vreme de probleme şi conflicte, pentru că sediul (Teatrul Naţional) se tot repară de vreo 5 ani, directorului artistic i s-a cerut demisia, regizoarea recent angajată a făcut un gest similar, iar pentru funcţia de director general, vacantă de aproape doi ani, abia acum se organizează un (nou) concurs.

Don Giovanni, regizat Beatrice Rancea

În astfel de condiţii, „suplimentate“ cu rivalităţi, orgolii şi neînţelegeri interne care, în opinia noastră, nu-şi au rostul, dar şi cu dificultăţile financiare ce afectează întreaga breaslă, artiştii reuşesc totuşi să atragă publicul prin programe de calitate şi, în sfîrşit, printr-o nouă montare a unei partituri care astfel revine pe afiş după mulţi ani. Interesant este că, anterior, Beatrice Rancea a pus în scenă lucrarea la Constanţa, propunînd acum o formulă diferită în plan regizoral, beneficiind de interpreţi tineri, cu glasuri, în general, de calitate şi prezenţă scenică adesea cuceritoare.

Un decor stilizat şi funcţional (coloane, porţi glisante, scări metalice, spaţii suprapuse), costume elegante, dar extrem de eterogene stilistic (cele purtate de Donna Elvira sînt din alt film, iar Don Giovanni şi Leporello poartă haine de piele), asigură o imagine agreabilă (scenografia Viorica Perju), completată prin jocul de lumini uneori de efect. Nu ştiu în ce măsură răspundeau cerinţelor regizorale, dar cu siguranţă mişcarea scenică animată a exprimat o concepţie pe linia tradiţională a personajelor, Ciprian Marele punîndu-şi în valoare şi glasul generos şi dezinvoltura jocului suplu, expresiv, realizînd un Don Giovanni cu răbufniri dure, atras de femei, dar fără vreo implicare afectivă, mîndru şi chiar cinic, în timp ce Octavian Dumitru a fost, pentru mine, o surpriză plăcută, prin timbrul vocal bogat, bine condus, prin jocul adesea plin de umor, din păcate neunitar, cu momente de-a dreptul inerte şi cu multe intenţii excelente; relaţia lor a fost totuşi sugestivă, culminînd ca interpretare în „serenada“ cîntată de Giovanni şi „dublată“ amuzant de servitorul său.

În rolul Donna Anna, Cristina Simionescu a fost agreabilă ca prezenţă. Foarte bună sub toate aspectele s-a dovedit Florentina Onică în Zerlina, simpatică, inteligentă, pregnantă şi sigură (şi) în plan vocal, dar invitarea Martei Sandu pentru Donna Elvira mi se pare total neinspirată. George Cojocaru a creat un Masetto bonom şi naiv, în spiritul personajului, Ovidiu Urzică a susţinut onest rolul Comandorului, Adrian Ionescu a încercat să fie Don Ottavio, corul a sunat omogen (pregătit de Valeriu Gîdei), intervenţiile coregrafice sugestive „rezumînd“, pe fondul uverturii, întreaga acţiune, „închizînd“ şi în final, în coregrafia lui Edi Stancu (de ce Giovanni îl ucide pe Comandor cu multe lovituri de cuţit, transformîndu-se astfel în criminal?!), orchestra a sunat neaşteptat de bine, dens, fluent, colorat, iar la pupitru Adrian Morar a condus cu rigoare întreg ansamblul.

Chiar dacă, fie şi la cel de al treilea spectacol, parte dintre interpreţi mai au încă stîngăcii sau neîmpliniri în mişcare, atitudini şi consistenţă, chiar dacă pînă la descoperirea stilului şi rafinamentului mozartian, rostirea recitativelor şi sublinierea „aparte”-urilor mai este cale lungă, noua producţie cu Don Giovanni este, la Opera din Iaşi, o reuşită, iar sălile pline, aplauzele prelungi şi mai ales reacţia spectatorilor la poantele, replicile şi „întîmplările“ ce se derulează pe scenă constituie cea mai elocventă dovadă în acest sens. Iar pentru întregul ansamblu este, cred, o satisfacţie care compensează, măcar în plan moral, necazurile cotidiene, lipsa unui sediu adecvat (spectacolele sînt găzduite de Casa Studenţilor) şi animozităţile parcă fără sfîrşit, care sper totuşi să-şi găsească rezolvarea cît de curînd, pentru ca teatrul să revină la nivelul de altădată.

Voievodul ţiganilor, în montarea Marinei Emandi-Tiron

Departe, din fericire, de astfel de probleme, Opera din Timişoara a readus, după cîţiva ani de „tăcere“, Voievodul ţiganilor de Strauss în oraşul de baştină, pentru că acţiunea se petrece chiar în acele locuri, în veacul al XIX-lea. De această dată, în montarea Marinei Emandi-Tiron, gîndită pe coordonate clasice, în decoruri simple şi sugestive, completate cu proiecţii „de atmosferă“ şi costume viu colorate şi simpatice, adecvate fiecărui personaj (scenografia Geta Medinschi), eroii au fost conturaţi de interpreţi tineri, bine distribuiţi, aducînd în mare parte glasuri frumoase, dar mai ales multă vervă şi dăruire, într-o mişcare firească, alertă, spumoasă şi „în echipă“.

Cristian Bălăşescu a fost un Barinkay credibil, cîntînd cu dezinvoltură (poate mai puţin pregnant ca altădată), Lăcrămioara Cristescu a întrupat o frumoasă, sensibilă şi visătoare Saffi cu voce amplă, condusă cu siguranţă şi mai ales expresivă, Bogdan Zaharia s-a dovedit ideal pentru un Hommonay uşor cazon, impozant, punîndu-şi în valoare glasul deosebit de calitativ, cu acut spectaculos, Gabriela Varvari a „intrat“ în rolul Czipra aducînd de asemenea un timbru vocal excelent, frazare suplă şi un joc agreabil, schimbînd cumva imaginea „bătrînei ţigănci“, care nu e chiar atît de bătrînă, iar Nicoleta Colceiar, Nina Zaharescu, Mihai Prelipcian au creat cu mult umor prototipuri „de compoziţie“.

Cei care au oferit momentele suculente ale spectacolului, declanşînd explozii de rîs şi aplauze entuziaste, au fost Remus Alăzăroae – un Ottokar-puştan copilăros, cu o apariţie şi o expresivitate aşa cum probabil ar fi dorit-o autorul –, dar mai ales Cristian Rudic – un Jupân-porcar masiv dar extrem de vivace, cu joc şi replici (uneori „adaptate“ cu bun gust la actualitate) irezistibile, într-o adevărată cascadă dificil de realizat, dar perfect susţinută de-a lungul reprezentaţiei, „întreţinînd“ buna dispoziţie, fiecare apariţie a sa fiind aşteptată pentru o nouă „porţie“ de amuzament, demonstrînd deopotrivă talent, spontaneitate şi ştiinţă a interpretării, fără a „forţa“ comicul facil.

Corul (pregătit de Laura Mare) a rezolvat cu siguranţă şi strălucire partitura, dar în plan scenic aş fi aşteptat poate o diversificare de atitudini, de mişcare, nu doar o comasare, uneori chiar în stop-cadru. La rîndul lor, balerinii au punctat, cu graţie şi temperament, secvenţe diverse, de real succes (coregrafia Carmen Cojocaru), iar orchestra a sunat, ca de obicei, impecabil, avînd „simţul“ operetei vieneze, la pupitru aflîndu-se experimentatul Victor Dumănescu, dirijor care, de asemenea, ştie cum să sublinieze elementele – poate chiar efectele – ce dau farmec spectacolelor de gen, deşi uneori a abordat un tempo parcă prea lent. A fost, deci, o premieră deosebit de reuşită, demonstrînd şi că teatrul are artişti capabili să alcătuiască distribuţii echilibrate, la nivelul aşteptărilor unui public exigent şi avizat, dar şi că montările de factură „tradiţională“ fiind apreciate dacă sînt realizate profesionist. Şi, cu siguranţă, aplauzele vor onora cu aceeaşi intensitate şi reprezentaţiile pe care ansamblul le va oferi, la începutul anului 2011, melomanilor din Olanda, o ţară unde Opera din Timişoara este, de fiecare dată, oaspete.

În fotografie: Don Giovanni – Opera din Iaşi

Recomanda articolul prin: