Lansat stagiunea trecută, proiectul
„Opera rara“ a propus, la Opera Naţională Bucureşti, în
cadrul Studioului experimental, o excelentă versiune a operei
preclasice Dido şi Aeneas de Purcell. Tineri solişti de calitate au
colaborat cu ansamblul coral Accoustic (condus de Daniel Jinga) şi
cu orchestra cu instrumente de epocă (fondată de Mihai Ghiga), sub
bagheta apreciatului Tiberiu Soare. Au urmat secvenţe din Fiica
regimentului de Donizetti şi I Capuleti e I Montecchi de Bellini (pe
care le-am comentat la timpul respectiv), pentru ca, în această
toamnă, în Foaierul Galben, special amenajat pentru asemenea
producţii cu pian, un număr destul de redus de spectatori să
urmărească primele două opere scrise de Puccini, prezentate acum
în premieră pe ţară. În Le Villi am ascultat glasuri
de calitate, dar necizelate, cu serioase probleme tehnice – soprana
Madeleine Pascu, tenorul Vlad Miriţă şi baritonul Eugen Secobeanu
s-au străduit totuşi să redea ceva din esenţa personajelor,
colaborînd cu corul Accoustic şi evoluînd într-o
regie imaginată de Anda Tăbăcaru-Hogea, susţinuţi la pian de
Luminiţa Berariu. În Edgar ne-au încîntat solişti
experimentaţi, de reală valoare – soprana Sorina Munteanu,
mezzosoprana Liliana Ciucă (tot mai des invitată la ONB) şi
tenorul Robert Nagy (un oaspete rar al teatrului, deşi performanţele
sale artistice ar da strălucire spectacolelor curente) au etalat
splendide glasuri dublate de ştiinţa interpretării, alături de
baritonul Ştefan Ignat. Un adevărat regal care, deşi a beneficiat
de colaborarea expresivă a pianistei Mihaela Vâlcea, ar fi
meritat să fie pus în valoare pe scena mare, în compania
orchestrei (care, desigur, ar fi trebuit să înveţe o nouă
partitură…); din păcate, ambele s-au pierdut într-o banală
„bifare de acţiune“ pe care nu o merita nici Puccini, nici
efortul celor implicaţi.
Le cantatrici villane
Dar prima montare în adevăratul
sens al cuvîntului a fost, recent, Le cantatrici villane de
Fioravanti, în regia Andei Tăbăcaru-Hogea şi cu scenografia
semnată de Viorica Petrovici, apelînd la „ecouri“ din
commedia del’arte. Partitura apropiată de spiritul rossinian a
oferit posibilitatea unei mişcări alerte, cu situaţii simpatice şi
personaje pe măsură, într-un decor cu mult verde, multe flori
pictate pe panouri care îşi schimbă locul în funcţie
de necesităţile acţiunii, cu costume vesele, multicolore.
Distribuţia omogenă, alcătuită din tineri cu glasuri calitative,
talent scenic şi charismă, a asigurat reuşita spectacolului
urmărit, de această dată, de un public numeros.
Astfel, soprana Anna Mirescu (Rosa)
şi-a pus în valoare coloratura performantă şi acutul sigur,
tenorul Hector Lopez (Cardino) a cucerit din nou prin dezinvoltura cu
care îşi conturează rolul sub toate aspectele, mezzosoprana
Mihaela Işpan (Agata) a convins că vocea sa bine condusă poate fi
dublată de o evoluţie scenică agreabilă, asemenea sopranei
Simonida Luţescu (Gianetta), în timp ce Ştefan Schuller (Don
Bucefalo), Paul Basacopol (Don Marco), Gheorghe Vlad (Nunziello) sau
Claudiu Anghelescu (Soldatul) au împlinit, în maniera
deja bine-cunoscută, nota de farsă, de glumă care, sub aspect
muzical, ridică multiple probleme. Acompaniaţi la pian de Lidia
Butnariu, au cîntat însă frumos şi mai ales au
constituit o echipă, ceea ce la ONB e un lucru rar. A fost, deci, un
succes pentru care toţi realizatorii merită felicitări.
Orfeu şi Euridice
Pe de altă parte, Teatrul Bulandra a
montat Orfeu şi Euridice – „o versiune de Adrian Enescu, pe teme
de Gluck“ – în regia lui Alexandru Darie, senografia fiind
semnată de arhitectul Octavian Niculai. Se cuvine subliniat faptul
că este un spectacol de teatru „cu muzică“, în care
soliştii şi corul se integrează bine, sînt foarte solicitaţi
ca mişcare, rezolvă cu acurateţe scriitura extrem de dificilă,
dar foarte diferită de ceea ce ştim din opera omonimă de Gluck,
susţinuţi cu precizie de instrumentişti. Poate tocmai de aceea
melomanii mai conservatori nu cred că vor „gusta“ un asemenea
mixtum compositum, dar cei care vin în sală fără prejudecăţi
apreciază, cu siguranţă, ideea interesantă, cu mult grotesc şi
cu elemente expresioniste, alternînd aspecte de tragedie antică
şi parodie care, alăturate, compun totuşi o viziune unitară,
fluentă, dramatică, ce captează şi, evident, se bucură de
aplauze prelungi.