OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Privind retrospectiv activitatea ultimelor luni la Teatrul de Operetă, se poate spune că aceasta reflectă din plin strategia managerială afirmată, încă de la preluarea directoratului, de regizorul Răzvan Dincă, hotărît să transforme teatrul în „altceva“. În primul rînd şi-a propus să impună musicalul ca semn al modernului, iar cînd l-am întrebat, atunci, ce se va întîmpla cu publicul iubitor de operetă, mi-a spus că… poate vedea spectacole de gen la… Budapesta. Ei bine, a adus Budapesta aici, montînd un excepţional musical – Romeo şi Julieta – în regia lui Kero, care apoi a pus în scenă şi operete (autocopiindu-se frecvent), a regizat pînă şi gala din Festivalul de anul trecut, context în care a prezentat şi producţia (discutabilă) cu Liliacul din capitala Ungariei, colaborarea regăsindu-se, nu demult, în acelaşi musical interpretat de artiştii teatrului alături de oaspeţi din ţara vecină, cîntat deci în română şi maghiară, dar foarte omogen sub aspect muzical şi scenic, ei avînd o Doică prea divă, dar şi o Julieta excelentă, noi avînd… restul. Pe de altă parte, anul trecut teatrul a demarat un proiect ambiţios în colaborare cu Accademia Scala din Milano, „Scenart“ propunîndu-şi o specializare a „tehnicului“ prin cursuri oferite de italieni, aspecte detaliate recent în conferinţa de presă la care au participat şi oficialii scalieri (dar nu şi cronicari…), Răzvan Dincă referindu-se la rezultatele etapei precedente, incluse în „Raportul SCENART“, cercetarea sociologică şi desfăşurarea cursurilor avînd ca rezultat „identificarea problemelor cu care se confruntă personalul care lucrează în domeniu, dar şi a posibilităţilor de îmbunătăţire a competenţelor specifice“.

 

Şi pentru că „sistemul academic nu susţine formarea unor profesionişti pentru domeniul artelor spectacolului prin profiluri sau module de formare specifice“, intenţia este ca, la finalul celor trei ani de proiect, „să instituie un centru de pregătire independent“ pentru meseriile respective, preluînd modelul Academiei Scala“, aspect binevenit şi pentru teatrele-ţintă. Acum se derulează cursurile pentru „maestru lumini, electrician, maşinist, maestru sunet, machior, regizor tehnic, croitor de teatru, asistent regie, recuziter, producător delegat, cabinieră“, toţi aceştia susţinînd un prim „examen“ cu prilejul montării operetei Liliacul de J. Strauss, chiar în regia directorului Răzvan Dincă, în colaborare cu italienii Angelo Linzalata (decoruri), Tiziana Colombo (coregrafie), Davide Arseno (Light Designer), în costumele (se pare minunate) create de Oana Botez, dirijor fiind Andrei Alekseev din St. Petersburg. Am asistat la o repetiţie şi cel puţin actul I „se ridică“ agreabil, dar la premiera din toamnă publicul va fi cu siguranţă extrem de dezamăgit că vedeta en titre a Operetei, tenorul Alfredo Pascu, nu figurează printre solişti. Pot să înţeleg normele de disciplină interioară, dar pe spectator nu-l interesează „bucătăria“ teatrului, ci întîlnirea cu muzica şi artiştii preferaţi – aspect fundamental pentru un manager care vrea ca producţiile să se bucure de succes. Printre cele 11 proiecte realizate în acelaşi cadru (cu implicarea substanţială a Alinei Moldovan, director de marketing şi comunicare) se află şi Studioul copiilor, propunînd şi un workshop Romeo şi Julieta (în care cei mici au învăţat să fie actori) şi „curtea Micului Prinţ“, unde Zîna (actriţa Mioara Ifrim) şi studenţi de la UNATC îi ajută să descopere dansul, desenul, mima sau marionetele (în timp ce părinţii lor asistă la spectacolul din sală) şi concursul de design prin care a fost aleasă mascota Claribel (imaginată de Ana Bănică). Mereu în căutare de „altceva“, Răzvan Dincă a gîndit şi proiectul „musicalul – punte peste culturi“ sub titlul Paris, mon amour, derulat în foaierul teatrului „îmbrăcat“ într-un decor de atmosferă, cu costume cumva dintr-un Montmartre nostalgic, cu acrobaţi şi magicieni printre soliştii care se străduiesc să abordeze un gen care, de fapt, le e total străin (excelenţi fiind însă Tina Munteanu şi Cătălin Petrescu), acompaniaţi de orchestra dirijată de Lucian Vlădescu. Publicul aşezat la mese, gustînd şampanie şi caviar, trecînd cu vederea cîntul preţios sau anost al unora, s-a lăsat cucerit de şansonete, deci ideea „prinde“ şi multora le place, dovadă fiind cererea de bilete (destul de scumpe) ce depăşeşte mult capacitatea... meselor.

 

Un alt proiect deosebit, în colaborare cu Compania „Pass Partout DP“, este Royal Fashion semnat de Dan Puric (decoruri Corina Grămoşteanu, costume Doina Levinţa), premieră programată, deloc întîmplător, în 10 mai, actorul-regizor pornind de la eleganţa şi rafinamentul „modei regale“ ca pretext pentru repere precum familia Romanovilor (ca simbol), contrastul cu lumea de azi – valorile „regale“, sugestii şi metafore uneori geniale, cu tentă de umor sau de amărăciune. Ceea ce surprinde este faptul că, plecînd dintr-un punct, ajunge în cu totul altă direcţie, uitînd parcă să revină la „Royal Fashion“, pentru a reveni însă la împuşcarea familiei ţarului. Ceea ce spune multe. Impecabil jucat de trupa lui Dan Puric, spectacolul implică şi balerinii teatrului-gazdă, care reuşesc să creeze momente de mare frumuseţe, semn că (şi) cei din corpul de balet pot face minuni dacă sînt puşi în valoare (coregrafia Traian Vlas). Rămînînd în sfera acelui „altceva“, la Operetă s-a derulat ediţia a doua a Maratonului de Poezie şi Jazz organizat în colaborare cu Muzeul Literaturii, Asociaţia Euro CulturArt, Asociaţia Open Art, coproducător fiind Radio România Cultural, care a transmis timp de 7 ore manifestări „multiart“, în cadrul cărora 33 de poeţi au citit versuri, „dialogînd“ cu jazzul lui Mircea Tiberian şi al invitaţilor săi, interesant fiind şi momentul de poezie din creaţia lui Matei Vişniec (cu trupa „Delagare“ din Paris), într-o nocturnă ce se adresa unui public foarte special, total străin însă teatrului-gazdă.

 

Dorinţa de recunoaştere a meritelor unui management afirmat „în forţă“ prin asemenea proiecte (mai puţin prin... operetă) a condus, firesc, la înscrierea teatrului în „lupta“ pentru obţinerea Certificatului ISO 9001, acordat de Societatea Română pentru Asigurarea Calităţii şi IQNet, atestînd „conformitatea sistemului de management al calităţii implementat cu respectarea prevederilor ISO 9001:2008, precum şi a certificatului internaţional Iqnet“, semn că performanţele corespund standardelor cuprinse în „setul de principii“ care conduc la „creşterea satisfacţiei clienţilor“. Aici, clientul este publicul care, într-adevăr, a invadat sala la producţiile din ultimele luni, dar şi la reprezentaţiile cu cele cîteva operete rămase în repertoriu, pentru că, totuşi, chiar dacă spectatorii din generaţii diverse sînt atraşi şi de acel „altceva“, aş-teaptă să se regăsească pe scenă (şi) specificul înscris pe frontispiciu – Teatrul Naţional de Operetă... Şi am impresia că absenţa (aproape) totală a „numelor“ care au semnat în ultima vreme comentarii referitoare la stagiune are legătură directă (şi) cu acest aspect. Dacă bucureştenii au parte doar uneori de operetele preferate, de curînd directorul şi artiştii s-au pornit prin sate pentru a-i familiariza pe localnici cu farmecul genului, dar şi cu... muzica sacră de Verdi, Faure sau Gounod (un cotidian notînd că un solist a fost complimentat cu un „mi-o plăcut cum ai zghierat“...); o formulă de „culturalizare“ ce îmi aminteşte de Cântarea României şi de atracţia „spaţiilor nonconformiste“ din urmă cu vreo trei ani (cînd artiştii cîntau şi la supermarket, şi la restaurant, şi pe scările teatrului), momente penibile pentru interpreţi devenite, din fericire, istorie; dar, din nefericire, s-a născut acum tentativa de cucerire a spaţiului rural… Pînă la aşteptatul Liliac din toamnă, trupa va pleca în Albania pentru a prezenta în festival musicalul Romeo şi Julieta, iar în stagiunea estivală, aceasta va relua concertele în Parcul Herăstrău, mult mai aproape de normalitate, gustate de iubitorii genului, dînd totodată posibilitatea şi celor care nu au mai cîntat de un an să reapară pe scenă.