Un recital de muzică de cameră
susţinut de un virtuoz al violoncelului cum este Mischa Maisky (62
de ani), alături de fiica lui, Lily Maisky (23 de ani), stîrneşte,
cu siguranţă, interesul. I-am putut asculta miercuri, 27 octombrie,
în Sala Mare a Ateneului Romån din Bucureşti, în
seria recitalurilor extraordinare organizate sub genericul „Cruciada
Culturii“. Bilete scumpe, chiar foarte scumpe pentru buzunarele
romånilor melomani, dar, ca de obicei, sala plină. Păstram
încă gustul amar al recitalului Chopin dat de Sam Haywood,
care s-a desfăşurat sub acelaşi generic, în care pianistul
american, excepţional în planul doi, ca partener al
violonistului Joshua Bell (Bucureşti, 11 mai 2010), s-a dovedit,
odată rămas singur în lumina reflectoarelor (Bucureşti, 11
octombrie 2010), şters şi inexpresiv. Mi se oferea acum un recital
cameral, cu toată delicateţea, discreţia, dificultăţile şi
intimitatea presupuse de acest gen muzical, în viziunea unui
violoncelist virtuoz care a strălucit de multe ori la Bucureşti, în
pagini concertante spectaculoase, şi care acum apărea alături de
fiica lui, o pianistă frumos şi consistent educată la cele mai
mari şcoli, dar, obiectiv, aflată încă la început de
drum. 40 de ani îi despart – unindu-i totodată! – pe cei
doi artişti.
Programul propunea, într-o primă
parte, lucrări clasice din repertoriul cameral, semnate Beethoven,
Schumann şi Debussy. Seara a început... timid, cu cele şapte
variaţiuni în Mi bemol major, pe tema duetului Pamina-Papageno
din opera Flautul fermecat de Mozart, scrise de Beethoven pentru
violoncel şi pian. În cea de-a doua piesă, Fantasiestücke
op. 73 de Robert Schumann, violoncelul a început să iasă în
evidenţă prin muzicalitatea excepţională a interpretului. Pentru
cunoscători – dar numai pentru ei! – Sonata în re minor
pentru violoncel şi pian de Debussy a fost un prilej de intensă
delectare, rafinamentul interpretării ridicîndu-se cert la
idealul vizat de compozitor. O primă concluzie înainte de
pauză: Misha şi Lily Maisky sînt un cuplu cu forţe artistice
inegale, în consecinţă, produsul artistic finit are de
suferit. Dar! Am apreciat şi am admirat profesionalismul colaborării
în ansamblu, perfecta coordonare – poate chiar şi prin
ritmul respiraţiei! – a celor doi interpreţi, profunda analiză a
partiturilor (construcţie şi stil) şi evidenţa gîndirii
muzicale transpusă – deocamdată – doar la nivel de intenţie.
Conştient probabil de riscul asumat,
în cea de a doua parte a programului, Mischa Maisky a propus
pagini de mare virtuozitate şi culoare din repertoriul spaniol –
Granados, Albéniz, Cassadó, de Falla –, dînd
frîu liber temperamentului său nestăpînit şi modelînd
din degete şi, mai ales, din arcuş poveşti fantastice despre viaţă
şi moarte, în dansuri pline de nerv şi pasiune, demonstrînd
că te iubesc sau te urăsc sînt cuvinte ce pot fi spuse în
zeci de feluri, cu la fel de multe intonaţii. În acest
context, rolul pianului a fost de partener cu rol secund, cu cîteva
ieşiri necesare şi reuşite în prim-planul atenţiei
publicului. Un public surprins parcă de programul serii, în
majoritatea lui nepregătit pentru muzica de cameră şi, în
consecinţă, destul de neatent, de plictisit, de lipsit de
concentrare. Dovezi: multele jocuri pe telefoanele mobile cu ecrane
luminate, cascada nesfîrşită şi uneori foarte greu de
suportat de tuse şi strănuturi, mişcarea permanentă din sală.
Totuşi, la final, acelaşi public a aplaudat în picioare
evoluţia celor doi artişti. Şi, ca de obicei, s-a cerut un bis.
Sîntem obişnuiţi ca, în
bisuri, să primim, cel mai adesea, piese scurte, rapide, de mare
virtuozitate, care să entuziasmeze şi să smulgă strigăte de
bravo şi chiar… fluierături admirative. Nu şi acum. Bisul lui
Mischa Maisky a fost o delicată piesă de Scriabin, şoptită lent,
„colorată“ parcă pe corzile violoncelului şi discret, foarte
discret, susţinută de pian. Uimire generală. Telefoanele mobile
dispar. Aplauze entuziaste. Un al doilea bis, o lucrare de Richard
Strauss: o piesă la fel de scurtă, la fel de delicată, la fel de
lentă, parcă şi mai şoptită, intonată de un instrument ce
vibrează discret cînd arcuşul abia atinge corzile. O muzică
de o puritate eterică. Uimirea se transformă în entuziasm. Am
avut senzaţia că recitalul ar trebui să înceapă de abia
acum… Aplauzele, mai puternice ca oricînd, cer insistent un
al treilea bis. De astă dată, interpretul nu mai anunţă titlul
lucrării şi compozitorul. Cred doar că a fost vorba de o romanţă
de Ceaikovski. Liniştea este absolută. Concentrarea artistului este
maximă. Cîntul este şi mai transpus, şi mai interiorizat; ca
şoapta, tînguirea înceată a violoncelului să poată fi
auzită, trebuie să nici nu mai respiri. Şi nimeni nu mai respiră.
Nu cred că muzica povesteşte ceva, ea se cîntă doar pe sine,
pentru sine şi pentru sinele violoncelistului care se identifică cu
instrumentul său. Arareori am mai simţit la fel de… palpabil
forţa şi frumuseţea muzicii. Doar artiştii foarte mari sînt
capabili să se transforme în adevărate şi solide punţi prin
care noi, publicul, putem accede la sublim. În aceste cîteva
– puţine – minute, Mischa Maisky a demonstrat că este un astfel
de artist.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters