MUZICĂ. Repere în stagiunea Radio

Autor: Anca FLOREA | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Concepută echilibrat şi atractiv, nu doar pentru a onora aniversarea celor opt decenii de existenţă a Radiodifuziunii Române, stagiunea muzicală Radio a debutat prin programe de mare impact la public. Primul concert al Orchestrei Naţionale a propus un regal Beethoven care, sub bagheta lui Horia Andreescu, a inclus o partitură prea puţin cunoscută la noi – uvertura Victoria lui Wellington –, alături de Concertul nr. 5. Imperialul, solist fiind renumitul pianist german Gerhard Opitz, şi Simfonia a III-a. Eroica. Întîmplător sau nu, cele trei opusuri poartă amprenta monumentalului, elementul eroic, „victorios“, regăsindu-se pregnant în desfăşurările ample (pe care, sincer, le-aş fi dorit mai reliefate în tonuri strălucitoare, dar şi în profunzimea celebrului „marş funebru“ din Simfonie), parcurse corect, dar fără acea încărcătură ideatică şi expresivă proprie muzicii beethoveniene. De altfel, şi solistul a oferit o versiune interpretativă pe coordonatele virtuozităţii tehnice, dar „rece“, lipsită de implicare chiar şi în secvenţele lirice, frumos realizate, însă văduvite de o reală sensibilitate. Nu ştiu în ce măsură melomanii care invadau sala (stînd şi în picioare) au remarcat aceste aspecte, dar cu siguranţă au aplaudat entuziast, încîntaţi să asculte lucrări îndrăgite sau să descopere o uvertură de efect, sub bagheta dirijorului întotdeauna apreciat, în compania unui oaspete „cu nume“.

Şi Orchestra de cameră Radio a oferit o seară aparte, cuprinzînd lucrări de factură religioasă, Gloria de Vivaldi şi Messa di gloria de Puccini, aceasta din urmă dorindu-se un omagiu adus ilustrului compozitor italian, de la naşterea căruia se împlinesc 150 de ani. Cota de inedit a fost dată nu numai de faptul că partiturile se regăsesc extrem de rar în programele noastre curente, ci şi de prezenţa pe podium a unor tineri solişti care, în parte, au debutat în compania ansamblului. Cu italianul Marco Balderi la pupitru, speram ca specificul unor asemenea pagini să-şi găsească o tălmăcire încărcată de atmosfera de rugă, de introspecţie şi glorificare, pe care orice opus de gen le conţine din plin. Dar, în ciuda faptului că Orchestra şi Corul Radio (pregătit de Dan Mihai Goia) au cîntat cu acurateţe, răspunzînd cerinţelor dirijorale, nu am regăsit acea stare spirituală, ci doar muzică de mare frumuseţe. Mai mult, şi diferenţierea stilistică s-a lăsat în van aşteptată, singura schimbare semnificativă fiind gestica dirijorului, care, în opusul preclasic, a optat pentru o mişcare „coregrafică“, iar în cel de mare tensiune pucciniană, a tactat cu precizie.

În Gloria am reascultat însă o soprană – Elena Stancu – al cărei glas limpede, cristalin, condus cu fineţe şi sensibilitate, a fost ideal pentru asemenea scriitură, interpretată cu eleganţă şi ştiinţă, alături de contratenorul Florin Cezar Ouatu, care, deşi bine cotat în străinătate, în special pentru înregistrări, a surprins prin lipsa de amploare vocală, printr-o plasare ciudată a sunetului „în spate“ şi prin emisia care nu lăsa glasul să se desfăşoare în voie, astfel încît aproape „am ghicit“ ce cîntă. În schimb, în Messa di gloria, tenorul Pataki Adorjan a etalat un timbru calitativ, metalic, cu acut sigur, abordînd partitura în maniera cerută în operele lui Puccini, cu o frazare generoasă, de efect, în timp ce foarte tînărul bas-bariton Sorin Dumitraşcu – pentru prima oară pe podiumul nostru de concert – a atras admiraţia atît prin căldura glasului, cît şi prin rafinamentul cu care a conturat fiecare intervenţie, apropiindu-se cu adevărat de spiritul muzicii căreia i-a conferit tocmai acea aură gîndită de autor. Privit în ansamblu, un concert de succes, cu multe noutăţi şi cu solişti tineri a căror valoare a compensat în parte frustrarea celor ce sperau să asculte versiuni adecvate unui lăcaş de cult, mulţumindu-se să aplaude (din nou) doar o muzică splendidă, bine cîntată.

Cîteva zile mai tîrziu, am revenit la Sala Radio pentru a urmări recitalul susţinut de violoncelista Ioana Meier-Ostafi, care rămîne profund legată de scenele unde s-a afirmat prin performanţe elogiate, fie pentru prezentarea integralei sonatelor beethoveniene, fie pentru „atacarea“ repertoriului dedicat viorii în propriile transcripţii pentru violoncel, fiind singura solistă care, la noi, a făcut un asemenea demers, deosebit de gustat în străinătate, abordînd chiar şi Anotimpurile de Vivaldi (înregistrările sale fiind extrem de căutate şi bine cotate pe Internet). De această dată, a lăsat sunetul „încărcat“ al violoncelului să se desfăşoare în voie în Suita nr. 2 de Bach, în Sonata nr. 1 de Brahms sau în Sonata de Bréval, propunînd apoi opusuri de mare dificultate din literatura viorii – La Follia de Corelli, Introducere şi Rondo capriccioso de Saint-Saëns –, pe care le-a transcris pentru violoncel, cîntîndu-le cu tehnica spectaculoasă şi implicarea-i caracteristică. Poate cu un plus de sobrietate, dar la fel de captivant, spre bucuria publicului care, de fiecare dată, o ascultă cu reală plăcere. Partener de scenă i-a fost pianistul german Ulrich Roman Murtfeld, excelent ca tuşeu, ca fluenţă a discursului şi, mai ales, ca manieră de colaborare cu instrumentul solist, realizînd un echilibru cu totul remarcabil. O seară frumoasă, o revedere „de suflet“, un reper deosebit într-o stagiune deosebită, pentru care directorul Nicolae Costin merită toate laudele.

Recomanda articolul prin:

OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

MUZICĂ. Repere în stagiunea Radio

Autor: Anca FLOREA | Categoria: Arte | 0 comentarii