Unul din evenimentele foarte speciale, aparte, s-a consumat recent in Sala de concerte a Ateneului Roman. Un spectacol dincolo de orice asteptari, nu doar ca numar de oameni in public (sala plina, s-a stat si in picioare), ci mai ales ca efect, ca experienta. Practic, a fost vorba de un concert cu piese apartinind compozitorului Ulpiu Vlad, dar dedicat memoriei Holocaustului intr-un mod aparte. Caci nu raul sau crima, ori macar victimele sau moartea inumana a acestora au fost evocate. Chiar daca uneori a fost complexa si solicitanta, muzica interpretata si audiata cu acest prilej a fost un pretext pentru reculegere, evlavie si celebrare prin liniste, prin serenitate, prin bunatate. in felul acesta, omagiul a fost indreptat celebrarii omeniei sau, mai exact, a fost adus puritatilor, iubirilor si bunatatilor de cultivat de fiece spirit.
Am cerut publicului sa nu aplaude defel, asa ca totul s-a petrecut intr-o atmosfera liturgica, de reculegere, interiorizare si evlavie deosebite. in felul acesta, oricine a putut simti – nu doar teoretiza – faptul ca muzica este vehicul de spiritualizare, de religiozitate traita.
inainte si dupa fiecare piesa am vorbit lent si calm, indemnind/ghidind publicul spre teme, ginduri, reflectii, proiectii mentale si emotii de bunatate si serenitate sublime. Am vorbit nu doar despre muzica, ci mai ales despre bunatatea linistii si a raminerii in pacea muzicii, despre nevoia de a pastra mesajul si continutul muzicii cit mai mult timp dupa ce fiecare piesa ia sfirsit.
De pe banda magnetica, in lucrarea Poetica viselor, efecte si voci din alte lumi impuneau o atmosfera in interiorul careia pianul minuit de tinarul Roman Vlad era un narator egal abstract si emotionant. Lunga piesa Lumina pentru viitor a pus harpa (Ion Ivan-Roncea) si flautul (Ionut Bogdan Stefanescu) nu atit intr-un dialog, ci chiar intr-o veritabila opera de constructie. O opera de structurare mai mult epica decit lirica. Instrumentele si marii artisti-interpreti au fost pusi, parca, sa spuna tot, sa implice toate tehnicile de expresie ale instrumentelor, pentru a crea un esafodaj complet, care sa imite simfonismul, compozitiile complexe din orice punct de vedere.
Apoi, violoncelista Laura Buruiana a realizat o varianta solo a uneia dintre piesele ciclului variational Mozaic. O varianta de piesa cu caracter deschis, in care melodicul e salvat constant din superficialul „sentiment“, fiind texturat mereu cu elemente de armonie sau polifonie, difuzat in ritmuri, expresii, acorduri, fermate sau „goluri intervalice“, care trimit mai usor spre transcendental.
in cele din urma, Prin sunetul rezonantelor a reunit in cvartet pe toti muzicienii numiti deja (plus dirijorul Ulpiu Vlad). Lucrarea a fost compusa special pentru acest eveniment, deci o prima auditie absoluta, si este nu numai miniatura unei orchestre, nici doar concentrarea unei intregi simfonii. Piesa e una care umple nu numai spatiul salii de concert, nu doar sonorul si acusticul de perceput fizic, ci si imaginarul mental, ca si rezonanta sufleteasca si spirituala de care auditoriul este capabil. O muzica de un discurs foarte consistent, alcatuita de vai tensive, peisaje si climaxuri, istorii si scene, contraste, elevari tandre si suspendari, nuante si accente foarte variate. O muzica in care orice meloman care se face capabil de abandon total experimenteaza una din cele mai profunde si fantaste peregrinari, una din cele mai durabile transcenderi.
intre toate aceste lucrari, muzicologul a vorbit despre sacerdotiul muzicienilor si despre necesara abandonare de sine a auditorilor, despre necesara raminere in muzica si a evitarii oricaror ginduri, discursuri, imaginatii, reveniri la vulgar.
De fapt, asa cum s-a desfasurat totul, concertul a reprezentat o forma particulara de Kadis. Caci s-a vorbit si despre rugaciunea Kadis, care, desi se spune de catre evrei cu ocazia rememorarii durerilor istorice sau personale, a evocarii nenorocirii si a mortilor, este, totusi, un cintec de slava. Exact ca in povestea lui Iov, si ea rememorata acum, cind Dumnezeu nu da seama despre nenorocirea unei case prin argumente exacte, punctuale, logice, ci raspunde prin revelarea maretiei si splendorii divine.
Adica asa cum calea suprem-inteleapta de a te referi la viata, durere, rau, pierdere si moarte este aceea de a ridica ochii la ceruri – la imparatia care, vorba Kadisului, fie sa se pogoare chiar aici si acum! – ei bine, tot asa am incercat ca acest concert sa fie o mostra modesta si evlavioasa a detasarii de ego si de material, de timp si de spatiu, de marunt sau banal, tocmai pentru a lasa muzica sa-si atinga scopul. Sugerindu-se frumusetea uitarii de sine, a iubirii si a admirarii esteticilor divine, evenimentul muzical a fost un eveniment de inaltare sufleteasca si de ameliorare spirituala eficace.
Iata de ce multi dintre spectatori au incercat o emotie profunda, rara si au parasit sala fie cu lacrimi in ochi, fie cu zimbetul celei mai curate bucurii si bunatati pe fata.

