OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O minunata seara de muzica, inca un eveniment major dedicat comemorarii lui Mozart, s-a consumat sub cupola Ateneului Roman. Un mare maestru al flautului, francezul Pierre-Yves Artaud, a fost oaspetele Filarmonicii „George Enescu“. Un nume de rezonanta internationala, poate cel mai important dupa gloriile numite J.P. Rampal si Galway, profesor la Conservatorul National Superior de Muzica din Paris, ne-a prezentat cu generozitate tot ce a scris Mozart pentru flaut si orchestra. Nu este putin lucru, dat fiind ca Mozart a compus extrem de putin si conjunctural pentru acest instrument, nu foarte pretuit de profesionistii epocii, dar utilizat des de amatori. in fine, am avut parte de doua concerte, Concertul in sol major, KV313 si Concertul in re major, KV314, pentru flaut si orchestra, apoi minunatul si rar abordatul Andante in do major, KV 315, iar in partea a doua a serii, binecunoscutul Concert in do major, KV299, pentru flaut, harpa si orchestra, avindu-i ca solisti pe simpaticul flautist-dirijor si pe virtuozul roman al harpei, Ion Ivan Roncea.

O bucurie cu fiecare aparitie, mai ales ca nici harpa – care a avut la noi excelenti interpreti, de la Elena Gantolea si Liana Pasquali, la Mariana Baldea – nu este un instrument des programat pe podiumurile noastre de concert. Cu atit mai mult au fost de apreciat si aceste concerte, mai exotice, sa le spunem, pentru urechile noastre, obisnuite doar cu frecventarea viorii si a pianului. Tocmai mentionam, saptaminile trecute, faptul ca Anul Mozart a fost un bun prilej pentru popularizarea multor lucrari din repertoriul instrumentelor mai rar abordate in concerte. Seara de flaut &harpa a fost excelenta sub toate aspectele. incepind cu jovialitatea, bonomia si naturaletea cu care se deda muzicii Pierre-Yves Artaud, reusind sunete rotunde-rotunde, cu o uimitoare manualitate. Virtuosul interpret, un asiduu cautator de noi forme de expresie a flautului, a oferit un adevarat spectacol, in care sensibilitatea si expresivitatea si-au dat mina in mod firesc. Un firesc al prezentei scenice, care s-a intins pina la „farmecul“ cu care-si tragea, pardon!, nadragii. ii tot cadeau de pe voluminosul sau burdihan. Cu aerul lui de hangiu zimbaret, Pierre-Yves Artaud ne-a delectat si binedispus. Era de-ajuns sa-si apropie instrumentul de buze ca armoniile mozartiene sa se risipeasca prin toate ungherele Ateneului.

Orchestra isi facea cuminte datoria, lasindu-l pe solistul-dirijor sa-si vada de instrumentul lui. Mozart a avut parte de devotati interpreti ai propriilor sale nelinisti. Aparenta serenitate mozartiana are multe capcane, pe care tumultuosul Beethoven le va devoala cu fervoare si consecventa retoricii lui „Cine sintem noi?“. Faptul ca publicul nu s-a bulucit si n-a umplut sala pina la refuz, cum s-a intimplat la spectaculosul, dar parca lipsitul de consistenta Misha Katz, de exemplu, a fost de bun augur. O atmosfera relaxata si plina de mirajul marii muzici. Mai stim oare s-o pretuim asa cum se cuvine? Marea muzica. Si marii ei corifei, printre care se numara si Mozart. Nu, nu ne-am plictisit de „atita“ Mozart, cum se clameaza pe alocuri. Pierre-Yves Artaud stie totul despre flaut. Si despre muzica: acum 25 de ani facea un tur de forta la Darmstadt, interpretind in doar citeva zile, in uluitoare reprize de cite 4-5 ore, aproape toata literatura scrisa pentru instrumentul sau favorit. Pare incredibil. Au trecut anii, Pierre-Yves Artaud, chiar daca s-a mai implinit trupeste, si-a pastrat nealterata bucuria de a cinta si sluji muzica. A fost, realmente, un eveniment muzical. Din pacate, cumva trecut sub semnul unei nemeritate discretii. Despre Ion Ivan Roncea, numai de bine, o prezenta tonica, stenica si plina de „lux, calm si voluptate“, sub semnul marii muzici. „Dublul“ pentru flaut si harpa al lui Mozart a centrat o saptamina muzicala bucuresteana, care a cuprins si Requiem-ul si se va incheia cu concertul orchestrei Royal de Chambre de Wallonie.

Poate am lungit peste masura aceste vagi consideratii in dauna unui alt moment ferice pentru melomani: trei sonate de Beethoven, din cele zece pentru vioara si pian. Cu concursul unor figuri apreciate si indragite ale vietii muzicale romanesti: violonistul Gabriel Croitoru si pianistul Valentin Gheorghiu. Prezentarile nu-si mai au rostul, in cazul celor doi, chiar daca sint din generatii si de anverguri diferite. Ramine doar muzica lui Beethoven – e adevarat, cam neglijat in acest An Mozart – , a lui Schumann-Bartok-Rahmaninov – trei sonate, dintre cele „fara sot“: Sonata nr. 1, in re major, op. 12 nr. 1, Sonata nr. 3, in mi bemol major, op. 12, nr. 3 si Sonata nr. 7, in do minor, op. 30, nr. 2. De prisos sa mentionam satisfactia noastra muzicala si bucuria de a-l vedea in sala pe dl Mihai Sora. Momente suspendate din (e)ternul cotidian.