Prima experienţă Beck’Sperience de
la noi i-a adus la Bucureşti pe artiştii britanici de la Goldfrapp.
Primul eveniment dintr-o serie ce va aduce artişti internaţionali
la noi, sub egida Becks, s-a desfăşurat joi, 5 iunie, la Sala
Polivalentă, iar scena a fost tocită şi încălzită în
prealabil de belgienii de la Vive la fête şi de fenomenul
electro-breakbeat Addictive TV.
…What you thought you lost was just
mislaid – And all the poems written in your skin
Britanicii tocmai ce au lansat luna
trecută cel de-al patrulea album al lor, în nouă ani de
existenţă: Seventh Tree, cu un sound şi un look total diferit faţă
de precedentele. Muzica celor de la Goldfrapp, un melanj eclectic de
genuri şi influenţe, este uşor de identificat, mai ales datorită
vocii inconfundabile a artistei şi a atmosferei glam. Influenţele
actuale care se resimt cel mai bine în muzica lor sînt
Tricky, Orbital, Portishead, Air, Björk şi Massive Attack, iar
prin melodiile lor aduc omagii unor artişti cum ar fi Kate Bush,
Minnie Riperton, The Beatles sau Serge Gainsbourg. Anii ’80 sînt
singura perioadă muzicală pentru care Allison Goldfrapp afirmă că
are o adevărată aversiune şi care nu se regăseşte, deci, mai
deloc în sound-ul Goldfrapp. Allison şi-a început
cariera muzicală ca guest vocalist pentru Tricky şi Orbital, fiind
la începutul anilor ’90 printre pionierii curentului trip
hop, consacrat de Portishead. Dacă primul album al duoului Found
Mountain este foarte aclamat de critici, el nu înregistrează
un mare succes comercial şi rămîne şi în ziua de azi
necunoscut publicului larg. Consacrarea pe scena muzicală
internaţională vine odată cu cel de-al doilea şi, mai ales, cu
cel de-al treilea album, Black Cherry, respectiv Supernature, ambele
distinse cu discul de platină în ţara natală şi considerate
mult mai mainstream de către critici. Trei single-uri de pe
Supernature ajung numărul unu şi în Statele Unite, iar la
faima lor internaţională a contribuit, desigur, şi admiraţia
exprimată de regina pop, Madonna.
După cocktailul
electro-kinky-pop/glam-rock cu inspiraţii de cabaret de pe
Supernature, Goldfrapp apelează la coarda lor sensibilă pentru
ultimul album, care este, poate, şi cel mai personal de pînă
acum. Pe Seventh Tree, muzica lor e ca o baladă psihedelică,
presărată pe alocuri cu influenţe surprinzătoare folk. Vocea
solistei cîştigă în emoţie, curgînd pe note mai
suave ca niciodată, iar linia melodică aduce ascultătorul undeva
în intimitatea lui Allison, ca pe un spion aflat la fereastra
larg deschisă a acesteia, într-o dimineaţă leneşă.
Schimbarea aproape radicală a sunetului consacrat anterior de
formaţie face din acest album o experienţă total nouă pentru cei
familiarizaţi cu zbînţuiala irezistibilă de pe discurile
precedente, deşi pe alocuri Seventh Tree reaminteşte de primul
album. În orice caz, dacă sound-ul de pe ultimul album nu mai
poartă marca recunoscută a Goldfrapp, el denotă în mod sigur
curiozitatea muzicală şi mai ales curajul de a experimenta al celor
doi artişti britanici, condiţie sine qua non a unei cariere
durabile în lumea muzicii.
I’m in a backless dress on a pastel
ward that’s shining
Puţin înainte de miezul nopţii,
silfida Allison Goldrapp a coborît pe scena Sălii Polivalente
ca o boare, într-o rochie vaporoasă de culoarea piersicii şi
aureolată de zulufi, ca o gravură Art Nouveau a lui Alfons Mucha.
Lentoarea îngîndurată a primei melodii a introdus
publicul în atmosfera specifică ultimului album, pentru a-l
seduce mai apoi cu una dintre piesele de rezistenţă, şi poate una
dintre cele mai bune piese ale lor de pînă acum, A&E, al
cărei refren dulce-amărui Do you really wanna know how I was
dancing on the floor?/ I was trying to phone you as I’m crawling
out the door, scandat candid de Allison, duce cu gîndul la o
altă influenţă declarată a artistei, şi anume la Lolita, în
viziunea cinematografică a lui Stanley Kubrick. Punctele culminante
ale serii au fost, fără îndoială, Oh La La, de pe
Supernature, şi Strict Machine, de pe Black Cherry, care au avut un
efect de undă-şoc asupra publicului. Ascultătorii parcă s-au
trezit din amorţeala indusă vizual şi auditiv şi au rămas în
vervă şi în timpul piesei Satin Chic sau al euforicei Number
1, înainte să revină la nostalgia anterioară. Atmosfera, în
ansamblu, a fost una neobişnuită pentru un asemenea concert, dacă
e să comparăm în termeni de atmosferă cu Chemical Brothers,
de exemplu, care au zguduit din temelii, la propriu, Sala
Polivalentă.
Înainte de a lansa albumul,
Allison Goldfrapp îşi manifestase anxietatea faţă de reacţia
şi aşteptările publicului, obişnuit cu ritmuri dansante; era
îngrijorată că muzica mult mai slow de pe ultimul album nu va
mai avea priză la public în concerte. La Bucureşti, timp de
cca 45 minute, Goldfrapp au comunicat publicului atmosfera aceea
pastel a albumului, reanimată ici-colo de inserţii muzicale mai
vechi, evocate mai sus. Reacţia acestuia? Pentru cei care apucaseră
să asculte noul album, decalajul între aşteptări şi
realitate nu s-a resimţit, ceilalţi însă aşteptau de la
Goldfrapp o stare electrizantă şi o desfăşurare scenică kinky
glam, a cărei cvasiabsenţă a putut fi o dezamăgire. În
fine, cei care veniseră la concert fără să fi cunoscut prea bine
stilul muzical al formaţiei s-au lăsat seduşi, cum se întîmplă
mai mereu, de prezenţa de nimfetă charismatică a vocalistei. Nici
unii, nici alţii nu s-au plictisit însă, chiar şi atunci
cînd aşteptările au fost altele, pentru că muzica celor de
la Goldfrapp, sub toate formele ei, este una care ajunge la public.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters