OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cineva se întreba, în lunile de vară, „ce ne facem anul acesta fără Festivalul Enescu“? Evident, cu gîndul că vom duce lipsa evenimentelor muzicale de cotă care preced noua stagiune. Parcă dorind să înlăture asemenea „temeri“, Lando Arte a lansat, la Ateneu, o splendidă serie de concerte care, debutînd în iulie, a adus pe podium artişti români de elită precum violoniştii Mihaela Martin, Liviu Prunaru, Gabriel Croitoru sau Silvia Marcovici, în compania fiului său, pianistul Aimo Pagin, şi a violoncelistului Marin Cazacu, pianiştii Valentin Gheorghiu sau Dana Protopopescu, iar acum o superbă soprană de la München – Laura Tătulescu. Serile camerale alternînd cu programe simfonice oferite de Orchestra de tineret sub bagheta lui Cristian Mandeal, „Virtuozii din Bucureşti“, cu Horia Andreescu la pupitru, maestru care a dirijat şi Filarmonica, asemenea lui Jin Wang. Astfel, am avut cîteva luni de mare muzică, succesul deosebit, sălile arhipline determinînd continuarea „serialului“ chiar şi după debutul stagiunii, spre încîntarea celor dornici de frumos. De altfel, în plină vară, şi Sala Radio a găzduit un concert Bach susţinut de participanţii la proiectul „Oratorium“.

 

La a doua ediţie, a propus, sub conducerea dirijorului american David Grier, opusuri de Bach – Suita nr. 3, Motete şi, ca punct culminant, Magnificat, colaborînd cu solişti bine-cunoscuţi precum soprana Georgeta Stoleriu, mezzosoprana Gabriela Hazarian, tenorul Ruben Mureşan, baritonul Ion Dimieru. Ca preambul al stagiunii, Radio România a oferit primul Festival Internaţional „Seri cu orgă“, gîndit ca o întîlnire cu interpreţi din ţară şi din străinătate a celor îndrăgostiţi de „regina instrumentelor“ (cam puţini totuşi… în sală). Muzicienii au interpretat (uneori timp de cîteva ore) lucrări din epoci diverse, alternînd recitaluri susţinute de profesionişti (aşa cum a fost cel inaugural, oferit de Ilse Maria Reich, în monumentala Misă de orgă de Bach) cu partituri vocal-simfonice (Orchestra de cameră Radio colaborînd cu dirijorul Neil Thomson, Corul Radio, organistul Martin Schmeding şi cvartetul vocal Marta Sandu, Mihaela Işpan, Bogdan Mihai, Sandor Arpad în Marea misă cu orgă de Haydn). Stagiunea „simfonicului“ s-a deschis prin concertul Orchestrei Naţionale, care, din nou sub bagheta lui Horia Andreescu, a beneficiat de evoluţia pianistei Luiza Borac (în opusuri de Chopin), în sfîrşit invitată să cînte şi „acasă“, după numeroasele performanţe din străinătate, despre care aici se ştie prea puţin, etalîndu-şi, ca şi în recital, tehnica performantă, sensibilitatea şi logica interpretării (poate mai puţin anvergura).

 

După primul concert al toamnei (propunînd Simfonia nr. 4 de Mahler, dirijată de acelaşi Jin Wang), Filarmonica a invitat melomanii să asculte programele conduse de Jean Bernard Pommier sau Cristian Badea, chiar dacă noile şi vechile „conflicte de muncă“ ce mocnesc şi explodează cînd şi cînd au determinat sindicatul să ceară demisia directorului (după ce, cu exact un an în urmă, au avut aceeaşi poziţie şi… l-au înlăturat pe Cristian Mandeal). Şi totuşi, „interimarul“ Andrei Dimitriu a reuşit performanţa semnării unui contract cu Radiodifuziunea Română pentru a prelua din stagiunea curentă zece concerte ce vor fi difuzate la nivel european prin UER sau filmarea unor seri-eveniment de către TVR Cultural, convingîndu-i pe membrii ansamblului că promovarea este obligatorie pentru a reintra în circuitul internaţional. Şi la Opera Română din Cluj au început protestele, artiştii refuzînd să repete din cauza frigului excesiv din clădire şi, probabil, din multe alte motive, acuzînd managementul catastrofal, suspendînd toate reprezentaţiile din octombrie, intrînd acum în grevă. Iar dacă Opera din Iaşi face eforturi să-şi onoreze publicul în condiţiile în care clădirea Teatrului Naţional se tot renovează de vreo patru ani, cea de la Constanţa este preluată de minister, deci… supravieţuieşte. Din fericire, departe de asemenea frămîntări (chiar dacă suportă greu tăierile drastice din salarii sau diminuarea fondurilor alocate), alte teatre lirice din ţară şi-au redeschis porţile sub auspicii deosebit de favorabile; spre exemplu, Opera din Timişoara a montat, pentru prima oară, Il Maestro di cappella de Cimarosa şi Gianni Schicchi de Puccini, în regia şi scenografia mereu inventivului Mario de Carlo, cu entuziastul David Crescenzi în fosă, „echipa“ italiană împlinindu-se prin invitatul de onoare – baritonul Alberto Rinaldi –, al cărui glas generos a conferit anvergură personajelor centrale. Interpretarea a conturat un „maestru“ cam nemulţumit de cîntul orchestrei (amplasată pe scenă, în costume de epocă, devenind un partener excelent ca sonoritate, cu atitudini expresive), apoi un Schicchi plin de viaţă (mai puţin de… umor). În opera pucciniană, inspirată de Dante, personajele apar dintre coperţile… Divinei comedii, idee de mare efect, ca şi costumele supradimensionate (sugerînd dorinţa eroilor de a-şi „umfla“ mereu averile), în timp ce Schicchi are şi coadă şi corniţe de… Diavol, Rinuccio (tenorul italian Marco Frusoni, simpatic, dar cu glas firav) este un puşti fericit că are o acadea, îndrăgostit de Lauretta (soprana Mihaela Marcu reuşind momente frumoase, parcă mai puţin pregnantă de această dată), şi ea o copiliţă, duetul de dragoste fiind astfel un fel de joacă, dar cuceritoare. Distribuţia numeroasă a permis apariţia majorităţii soliştilor teatrului, etalînd în general voci de calitate şi mai ales dorinţa unei interpretări nuanţate, în nota eroilor-prototip, replicile scurte, ansamblurile dificile fiind rezolvate cu precizie şi acurateţe, ca şi mişcarea scenică (mai reţinută la premieră, poate din cauza emoţiilor), în privinţa căreia m-aş fi aşteptat să fie mai aproape de Commedia del’Arte. Reluîndu-şi locul în fosă, orchestra şi dirijorul, în relaţie cu soliştii, au construit cu eleganţă şi farmec un discurs fluent, dens, cu accente pline de sclipirea atît de necesară unei farse; aplaudat de un public poate mai puţin familiarizat cu astfel de lucrări, dar încîntat tocmai de noutatea şi imaginea spumoasă, spectacolul reprezintă un act de curaj, un semn al dorinţei de diversificare repertorială şi o nouă izbîndă artistică a ansamblului întotdeauna dăruit şi profesionist deopotrivă şi a directorului Corneliu Murgu care, în acele zile, marca un deceniu la conducerea Operei (recunoscute pînă şi de cei mai sceptici în topul teatrelor de gen).