Minunate zile de muzică şi de reală
poezie ne oferă ediţia din acest an a Festivalului „George
Enescu“. Minunate şi sublime acorduri se nasc în sala
Ateneului Român, la Sala Mare a Palatului – care, de cînd
a devenit mai mică, are o sonorizare mai bună – sau la Opera
Naţională Bucureşti, mai bine înşurubată anul acesta în
agenda Festivalului. Extraordinari muzicieni au tot fost prezenţi pe
podiumurile de concerte şi vor mai veni, unul după altul, pentru a
ne face să ne bucurăm, mereu şi mereu, de marea muzică. Un divers
şi variat alcătuit program completează anul acesta concertele
propriu-zise, oferind amatorilor de muzică şansa unei frumoase şi
unice luni de septembrie. Ce să alegi mai repede, unde să fugi mai
iute?
La Sala Mică a Palatului, rebotezată
„Auditorium“, sînt programate foarte incitante recitaluri
de muzică de cameră. Formaţia Nash Ensemble London, cu un program
alcătuit din glorii ale muzicii secolului al XX-lea, Bartók,
Enescu, Ravel, Schönberg (Verklärte Nacht), a fost de nota
zece. Ca să dăm doar un singur exemplu: în ciclul de
„Concerte de la miezul nopţii“ – care încep, totuşi, la
ora 22.30 şi completează serile de weekend – avem programe dintre
cele mai atractive. O integrală a simfoniilor lui Franz Schubert, cu
Wiener KammerOrchester sub bagheta lui Heinrich Schiff, poate face
cinste oricărei mari săli de concert a lumii. Merită să nu ratăm
o astfel de ocazie. La Operă, după premiera cu Oedipe, au urmat
provocatoare spectacole, precum Otello de Verdi, într-o montare
ieşită din norma versiunilor tradiţionale, semnată de Mihai
Măniuţiu, dar şi un clasicizant Manon Lescaut, cu Daniela Dessi în
rolul titular. Plus baletul Lacul lebedelor, plus, plus, plus.
Nici nu ştim ce să selectăm dintre
multele concerte derulate în ultimele zile. Recitalul
cvartetului german pus sub sigla francezului Fauré, cu un
program care îi cuprindea pe Mahler, Enescu şi Fauré,
ni s-a părut relevant pentru calitatea excepţională a
interpretării. Clipe de perfecţiune. Recitalul pianistului rus
Alexander Melnikov, cu piese rar abordate în sălile noastre,
din creaţia lui Scriabin şi Şostakovici, dincolo de anumite
asperităţi sonore, au meritat toată atenţia noastră. A asculta
în aceeşi seară două sonate şi Fantezia în si minor,
alături de Deux Poèmes de Scriabin, cît şi cele
douăsprezece Preludii şi Fugi ale lui Dmitri Şostakovici, nu este
un fapt accesibil în fiecare stagiune. Dincolo de anumite
incongruenţe, de efecte brutale, pe alocuri, măiestria lui
Alexander Melnikov, priceperea lui de a pune în valoare
sensibilitatea şi eleganţa frazării pianistice ale lucrărilor lui
Scriabin au fost dincolo de orice îndoială.
Deşi tot insistăm asupra concertelor
de la Ateneul Român şi parcă întîrziem astfel
fără voia noastră, să-i pomenim şi pe: Maxim Vengerov, la
pupitrul orchestrei Filarmonicii „George Enescu“, sau cei trei
muşchetari numiţi Alexandru Tomescu, Răzvan Suma şi Horia Mihail,
care au oferit o versiune fastuoasă a Triplului concert pentru pian,
vioară, violoncel şi orchestră de Beethoven. Sau interpretarea
plină de năbădăi oferită de Nigel Kennedy la Concertul pentru
vioară de Beetho-ven sau rafinamentul şi dexteritatea lui Joshua
Bell în Simfonia spaniolă de Lalo, alături de Royal
Philharmonic Orchestra condusă de bagheta măiastră a lui Horia
Andreescu. Care s-a întrecut parcă pe sine dirijînd
Suita a II-a „Dafnis şi Chloe“ de Ravel. Multe bucurii, unele
după altele, dincolo de anumite momente neplăcute care se pot
îndrepta din mers. De exemplu, buluceala publicului sau lipsa
unei interdicţii de a fi introduse şi consumate băuturi
răcoritoare în sălile de concert. Putem face un mic efort cu
toţii ca să nu violăm cu sunete şi gesturi nepotrivite momentele
de graţie ale marii muzici ce ni se oferă cu dărnicie.
Concertul dat de English Chamber
Orchestra a fost sub comanda simpaticului (şi, să fie cu iertare, a
burtosului) dirijor Roy Goodmann. La Stravinski şi-a scos haina şi
a baletat în toată regula, spre amuzamentul publicului, care a
apreciat şi partea artistică, nu doar pe cea strict muzicală a
dirijorului britanic. Care ne-a adus bucuria de a-l reasculta pe
virtuozul clarinetului, care a fost şi rămîne Aurelian Octav
Popa. Concertul lui Aaron Copland – dedicat lui Benny Goodman,
între noi fie vorba –, cu inflexiunile lui jazzistice şi
sincopele lui postmoderne, a sunat jucăuş şi antrenant în
interpretarea colorată a lui A.O. Popa.
O surpriză agreabilă a fost pianistul
elveţian de origine română, de doar 17 ani, Teo Gheorghiu,
prezent ca solist în Concertul nr.12 în la major pentru
pian şi orchestră de W.A. Mozart. În partea a doua a
aceluiaşi concert, ne-am amuzat şi binedispus la piesa lui
Stravinski, o suită de balet mai rar cîntată pe la noi (se
pare că a dirijat-o Constantin Silvestri cu multe decenii în
urmă) – Apollon Musagète. Orchestra, dispusă în arc
de cerc şi obligată să şadă în picioare – mai puţin
violonceliştii, desigur –, a suportat jocul scenic al simpaticului
şi, să adăugăm imediat, excepţionalului dirijor. Un mecanism
extrem de bine pus la punct această formaţie, care, mai ieri, făcea
integrala concertelor de Mozart cu Murray Perahia. Multe momente
unice ce vor urma în zilele şi săptămînile următoare.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters