Un concert de zile mari cu Recviemul lui Verdi, sub
bagheta lui Christian Badea, a încheiat stagiunea 2010-2011 a Filarmonicii
„George Enescu“. Buluceală preț de două zile la Ateneul Român ca la Gogea Mitu.
Cumva, un fel de preludiu-avanpremieră la concertele cu nume grele și orchestre
simandicoase de la Sala Palatului la deja din ce în ce mai apropiatul Festival
Enescu. Care, dincolo de performanțele fiecărei ediții, cumva jalonează și
existențele noastre. Precum Jocurile Olimpice.
Un concert cu Recviemul pentru soliști, cor și orchestră
de Giuseppe Verdi, cum spuneam, a încheiat en fanfare – de remarcat entuziasmul
spectatorilor, care au ovaționat în picioare minute în șir; de multă vreme nu
mai auzisem ațîția „Bravo!“ – o stagiune muzicală, destul de modestă per
ansamblu chiar dacă la număr de evenimente nu stăm chiar rău. Recviemul lui
Verdi (soliști au fost soprana Irina Iordăchescu, mezzosoprana Sidonia Nica,
tenorul Giuseppe Varano și basul Riccardo Ferrari) a scos în evidență
calitățile și valoarea incontestabilă a Corului Filarmonicii „George Enescu“,
aflat, de ani buni, sub conducerea priceputului Iosif Ion Prunner. Vechi
meseriaș, gata mereu să scoată din foc castanele aruncate în foc de alții.
Christian Badea a indus multă energie în viziunea lui orchestrală,
consecvență și coerență în a organiza și a armoniza diferitele compartimente –
nu doar suflătorii și percuția –, astfel ca întregul să (ră)sune grandios.
Interesant de remarcat faptul că Recviemul este scris de
Verdi (1874) imediat după opera Aida – solicitată de un teatru liric din Cairo
pentru deschidere –, la doar un an după moartea marelui poet italian Alessandro
Manzoni, bun prieten cu compozitorul, care îl prețuia și îl admira foarte mult.
Așa că, într-o lucrare cu formă, fond și subiect religios, Verdi a reușit un
adevărat tur de forță amical-vocal-orchestral. Dirijorul Christian Badea, deja
un nume bine înșurubat în viața muzicală internațională, și-a dat toată
osteneala și tot interesul ca năbădăioasa orchestră a Filarmonicii „George Enescu“
să sune bine. Surse autorizate relevă faptul că prestigiosul dirijor cochetează
cu revenirea în țară și cu preluarea Orchestrei Filarmonicii „George Enescu“.
Vreo încă doi ani însă, Orchestra ar mai putea fi rodată de experimentatul și
mereu tînărul Horia Andreescu, prea repede scos din cărți de oficialitățile
establishmentului nostru cultural. Ar mai fi în cărți și Camil Marinescu – care
va deschide viitoarea stagiune cu Simfonia a VIII-a de Mahler. Situația unui
provizorat care durează nu este cea mai bună. E necesară și găsirea – prin
concurs – a unui concertmaistru. Oricît o stimăm pe dna Anda Petrovici, nu se
poate ca o orchestră de talia Filarmonicii să funcționeze fără șef de
orchestră. Ceva trebuie făcut și în acest sens.
Și astfel, prin strădania tuturor – orchestră, cor și
soliști –, totul a ieșit chiar foarte
bine. Solistele românce nu au fost mai prejos decît mai titrații soliști
italieni, iar instrumentiștii s-au lăsat în voia indicațiilor unui dirijor
extrem de atent la detalii. Percuționistul Bogdan Constantin și-a folosit toba
mare pentru un monumental și bine lucrat Dies irae. Sîntem departe de
dulcețurile sfîșietoare cu Lacrimosa din Recviemul lui Mozart. Verdi nu
comemorează, ci omagiază. Altă viziune, alte planuri orchestrale și sonorități
timbrale. O comparație cu o versiune recentă a lui Claudio Abbado și Berliner
Philharmoniker – unde apare și Angela Gheorghiu, între noi fie vorba… – nu ar
fi cu totul deplasată. Semn că un dirijor bun și pus pe treabă poate scoate
lucruri minunate de unde nu te aștepți. Ne aducem cu emoție aminte de
repetițiile pe care le făcea cu orchestra la București – adevărate lecții de
muzică – maestrul Sergiu Celibidache. Nu mai insistăm asupra acestui eveniment
muzical. Ne gîndim doar la ce va urma: Festivalul și Concursul „George Enescu“,
un adevărat tur de forță pentru organizatori, dar și un examen sever pentru
muzicienii români. Prezența în România a numeroase orchestre simfonice de
prestigiu, dar și a multor nume de soliști, interpreți și dirijori de marcă
internațională va atrage atenția asupra muzicii simfonice mai mult decît orice
alte forme de promovare. Și ar fi bine să mai învățăm cîte ceva, din mers sau
pe furate.
Nu este întotdeauna vorba doar de bani și fonduri. Ci și
de pasiune, dăruire, sacrificii și abnegație pentru marea muzică.
În imagine: dirijorul Christian Badea